Pasiunea mea sinistră pentru colivă n-a murit

Ştiu că mulţi dintre voi sunteţi plecaţi în vacanţă pentru că postaţi pe Facebook poze cu ape mult prea limpezi, nisip magic ce gâdilă orice talpă şi preparate culinare pe care unii dintre noi nu le vom încerca niciodată. De aceea (?!), am decis să vă scriu despre coliva pe care am mâncat-o azi la o pomană din satul bunicii mele.

La primul astfel de eveniment la care am participat când eram mică, am întrebat senină de ce se fac pomeni. După lungi insistenţe, am primit, pe lângă nesatisfăcătoarele „că aşa se face” şi „că aşa trebuie”, răspunsul potrivit căruia mâncarea trece în lumea cealaltă şi ajunge la cel decedat. Mai auzisem că dragostea trece prin stomac, dar nu şi că stomacul e o poartă spaţială spre lumea cealaltă. Începusem să mă întreb dacă mâncarea ajunge deja digerată dincolo, însă când am gustat coliva nu mi-a mai păsat de nimic. M-am îndrăgostit. Având în vedere că se foloseşte pentru ritualuri religioase, mi  s-a părut cel mai potrivit preparat pentru expresia „gust divin”.

De atunci au trecut mulţi ani, însă pasiunea mea sinistră pentru colivă n-a…murit.

Mamaie, vin şi eu la pomană, am anunţat-o azi.
– Eee, ce mă bucur! Te mai vede şi pe tine satul, că şi-aşa vii rar pe aici.
Da, da…la asta mă gândeam şi eu, am minţit eu, gândindu-mă la coliva cu cruciuliţe din cacao.

În satul ăsta, pomenile se organizează în curtea bisericii. Toată lumea se aşază la o masă lungă, care brusc devine cam scurtă. Teoretic ar fi loc, dar la pomana se întâmplă miracole, populaţia satului mărindu-se peste noapte. Am salutat şi mi-am găsit loc lângă un bătrân care m-a privit ciudat aproape o oră. M-am uitat în jur şi am recunoscut nişte copii cu care mă jucam în vacanţe când aveam 8 ani. Nu mai sunt copii, unii au vreo doi metri şi încep să semene tot mai mult cu părinţii lor, iar părinţii lor – cu bunicii.

– Tu eşti a lui Drumeş?, m-a întrebat un nene cu o mustaţă neagră şi deasă, prin care se rătăciseră câteva firimituri.
– Da…
– Nu te-am mai văzut de când erai atâta, mi-a arătat el entuziasmat, ţinându-şi palma la nivelul unui câine ce trecea întâmplător prin dreptul lui. S-a lăudat tanti Ioana că eşti studentă la drept.
Am zâmbit, amintindu-mi de blog. 
– Da, da, studentă-la-drept. Adică nu, nu mai sunt. Am terminat anul ăsta.
– Ah, i-auzi. Şi acum, master?
– Nu m-am hotărât. Important e Baroul. 
– Cum să nu faci master?, s-a încruntat el brusc.
M-am gândit să-l liniştesc, că oricum n-o să mă mai vadă câţiva ani.
– Fac, nene, fac.

În apropierea mea erau doi copii de la oraş, însoţiţi de bunica lor. Mi-am dat seama că nu sunt din sat pentru că nu mâncau. 

– Nu ştiu ce e cu copiii ăştia, noi când eram ca ei nu ne uitam la mâncare, o mâncam. Ăştia se uită să vadă dacă e expirată, auzi şi tu…Sunt copii cuminţi în rest, dar nu mănâncă, se plângea întruna bunica lor.

I-am zâmbit uitându-mă la platoul cu colivă, care era purtat în direcţia mea. În sfârşit! Am realizat că nu am farfurie, însă în secunda următoare mi-a fost întins un păhărel de plastic. Ce? Trebuie să pun aici? Dar…dar…e aşa mic! 

Morala: dacă vrei ceva, nu aştepta să-ţi dea altul.

5 thoughts on “Pasiunea mea sinistră pentru colivă n-a murit

Leave a Comment