Balul de absolvire

După mai bine de o săptămână, presărată cu lacrimi, unghii roase, crize de nervi şi o ploaie de alcool la final, vă scriu despre bal, evenimentul ăla care a lăsat părinţii fetelor faliţi şi care i-a făcut pe băieţi să lucească în lumina albastră, fiind transpiraţi ca nişte muncitori de pe câmp pentru că, din motive ce-mi scapă, n-au vrut să renunţe la sacouri. Poate aşa aveau mai multă valoare, dar s-o luăm pas cu pas, că ajungem şi acolo.
Nu pot să plasez acţiunea direct la Palatul Parlamentului, ştiut fiind faptul că pregătirea durează în unele cazuri cât juma’ de bal. Personal, mi-am mişcat pletele în vânt până la un salon dintr-o zona a capitalei în care nu mai fusesem niciodată: Dorobanţi. Nu mai menţionez că aproape toate clientele erau de la Drept. M-am aşezat în faţa oglinzii fără să am idee ce vreau. Nu faceţi asta. Am bolborosit că vreau bucle, iar după ce părul mi-a arătat ca Marea Neagră – cu multe valuri -, m-am răzgândit şi am zis că eu îl vreau împletit, dar nu o împletitură strânsă. Mi-a fost făcută o împletitură lejeră, care a cedat în câteva minute, iar eu am fost pe punctul de a ceda psihic. În final a ieşit o împletitură strânsă care aducea buclele într-o parte. Mi-am spus resemnată că oricum voi arăta beton după machiaj. Da, normal, m-am programat şi la machiaj. Nu faceţi asta dacă nu ştiţi cum lucrează persoana respectivă. Am fost nevoită să retuşez şi să completez  singură acasă, întrucât părea că mi-a zburat nişte fard gri pe la ochi şi a rămas lipit jumătate din el pe pleopele mele. În schimb, cu fondul de ten n-a fost deloc zgârcită tipa. Până la urmă n-am arătat beton, dar se pare că tot am avut parte de ceva din zona construcţiilor, având în vedere că nici măcar unui zidar cu experienţă nu i-ar fi reuşit o tencuială din fond de ten într-un strat mai gros.
Ajunsă acasă, văzând că şuvita principală, care trebuia să fie dreaptă la bază, începe să se unduiască precum o dansatoare din videoclipurile manelelor, am luat placa de păr, fără să gândesc. La coafor primisem un strat consistent de fixativ şi spray pentru luciu, aşa că în momentul contactului dintre placa încinsă şi şuviţă s-a auzit sunetul acela produs de ceapa aruncată în tigaia cu ulei sfârâind. Am urlat de parcă mi-am ars pielea, nu părul. Mirosul caracteristic de păr pârlit mi-a violat nările, însă nu asta era problema, ci faptul că se vedea că-i ars. Am răsucit şuviţa şi am aplicat nişte ceară cu mâinile-mi tremurânde, amintindu-mi de coafeza care mă avertizase că dacă vreau să-mi reziste coafura toată seara aş face bine să-mi ţin mâinile departe de păr. În fine. Douăzeci de minute mai târziu urcam într-o limuzină cu nişte colegi de facultate (acum încep să-mi dau seama de ce nu mai am bani). Ne-am plimbat fericiţi, sorbind din când în când dintr-un pahar de şampanie. Bineînţeles, ne-am umflat în pene când am coborât din ea, de parcă nu şi-a închiriat juma’ de facultate limuzină.
În faţa intrării de la Palatul Parlamentului se strânseseră deja o mulţime de rochii impresionante şi costume care…arătau la fel. Aparatele foto şi telefoanele îşi făceau treaba fără încetare. Din fericire, în poze n-a fost surprins sunetul maţelor mele chiorăind. Da, am avut treabă să-mi ard părul în loc să mănânc, dar am contat pe meniul sofisticat pe care-l citisem cu câteva zile înainte. Nu faceţi asta. La intrare – din nou şampanie. Poze cu panoul. Zâmbete. Rochii cu trenă. Ţâţe. Strălucire. Sala în care urma să aibă loc acţiunea arăta foarte bine. Am băut în cinstea ei. Mi-au venit colegii de grupă. Am băut şi cu ei. A venit şi un nebun frumos. Am băut şi cu el. L-am văzut pe Dincă. M-am dus să beau un shot şi cu el. Bine, două. E de la sine înţeles că am fost fericită toată noaptea. La masă n-am stat decât pentru a mânca o bucată de brânză la aperitiv şi o bucată de carne câteva ore mai târziu. În rest, am dansat până nu mi-am mai simţit picioarele. Mă rog, am simţit când cineva mi-a înfipt un toc în deget, dar în afară de asta – nimic. Dansând ca o maşină de spălat, am observat şi eu că melodiile nu durau mai mult de 30 de secunde – fiind nevoită să-mi întrerup ciclul de spălare dans şi s-o iau de la capăt, dar aveam Calgon alcool la bord, aşa că nu m-a afectat.
Vreţi să scriu despre manele? Au fost manele. Oh, noes! În timp ce urechile unora sângerau metaforic, alţii au fost la un pas de a le ţâşni bulion din nas de la cât s-au rupt. Eu aveam deja reacţii întârziate după ora 00:00, aşa că am dansat şi pe aşa ceva, fără să-mi dau seama că sunt manele. Oricum sunt atât de talentată încât am aceleaşi mişcări de dans pe orice piesă, mişcari cărora le modific doar viteza. Datul din buric nu face parte din ele. S-a repetat a doua zi, în certurile de pe grupul de Facebook, că „nu i-a scăzut nimănui IQ-ul pentru că a dansat pe manele”. Nu ştiu despre IQ-ul meu, dar cu certitudine mi-a scăzut nivelul timpului rămas pentru învăţat, pierzând o parte din el urmărind discuţiile alea care nu se mai terminau.
Da, unii s-au dus la KFC după bal pentru că au plecat leşinaţi de foame de acolo. Da, fotografii au făcut şi poze care au intrat în triunghiul bermudelor, fiind de negăsit în ziua de azi. Da, s-au ascultat melodii despre patrimonii în care se găsesc bunuri fără număr şi despre duşmani care probabil săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, dar când mă uit în urmă simt doar fericire. Am petrecut o seară extraordinară în compania celor mai faini colegi. Zic să bem pentru asta după prezentarea lucrării de licenţă. Nu? Bine.

2 thoughts on “Balul de absolvire

Leave a Comment