Revenire la rutină după carantină

Salutare, ce mai faceți? Sănătoși, voioși? Sper că da, dar nu am revenit pe blog să vă spun c-o să fie bine. Nici n-o să vă întreb câte muzee virtuale ați vizitat în perioada asta. Sau ce-ați mâncat și cât v-ați îngrășat. Nu am nici vreo teorie a conspirației prin notițele mele. N-am revenit să vă conving de ceva. Sunt aici să scriu despre ce-am mai făcut și ce-am mai simțit, cu speranța că voi face câteva persoane să se simtă mai puțin singure.

Ce n-am făcut

Eu nu am acceptat prea ușor ce s-a întâmplat. Cred că am trăit în negare primele săptămâni. Am refuzat să mă spăl pe mâini până-mi crapă pielea. Am fost extrem de irascibilă. Apoi empatică. Apoi iar hateriță. Am refuzat să încep seriale noi pe Netflix. Nu am făcut cursurile online. Nu am simțit nevoia să învăț o limbă străină sau să citesc cărțile abandonate la jumate. N-am făcut sport, n-am copt pâine și nici nu prea am ieșit din pijamale. Nu am făcut un home spa. Nu mi-am organizat (toate) sertarele in stilul Marie Kondo. Nu am vrut să înceapă iar să-mi placă berea, dar s-a întâmplat. Nu am vrut să beau cafeaua cu colegii pe Zoom. Nu m-am gândit la soluții inteligente pentru a rezolva problemele sistemului nostru de sănătate.

Ce-am pierdut

La începutul anului am decis că rup pisica-n două. Mi-am luat o excursie la New York de ziua mea (martie) și am planificat o aventură de 800 de km cu bicicleta pe Camino de Santiago (mai). Hahaha. Mda. Mi-am sărbătorit cei 29 de ani pe balcon, savurând un pahar de vin printre rufele întinse. Parfum (de Cocolino). Acei 800 de km cu bicicleta s-au transformat în 800 de pași făcuți zilnic prin casă. Mai mult, din trei surse de venit, am rămas temporar cu una. În aceeași zi. Știu însă că asta e apă de ploaie comparativ cu ce-au trăit alții.

Am mai pierdut și speranța pe alocuri. Și optimismul. Ăla șubred cum era. Măcar era. Am pierdut productivitatea în unele zile. Și am pierdut somnul în multe nopți. Am trecut de la miștouri la stări depresive și înapoi, uneori chiar în aceeași zi. Am pierdut și timpul citind știri din surse îndoielnice, verificând de prea multe ori câte cazuri mai sunt, minunându-mă pe balcon cât de goale sunt străzile, certându-mă că nu fac ceva productiv. De parcă e perfect normal să faci cursuri în pandemie. De parcă ești leneș că nu citești 3 cărți pe zi când tu habar n-ai cum va arăta lumea când se va termina totul și nu-ți arde de nimic.

Ce-am câștigat

Lecții.

Am învățat că e bine să ai bani puși deoparte. Că nu e o rușine să plângi într-o zi din senin, fie că e pendemie, fie că nu. Că nu ai nevoie de atâtea haine. Că înveți multe despre un om când locuiți împreună, dar stai să vezi când stai cu el 24/24. Că nu ieșeai atât de mult nici înainte, dar îți plăcea să ai măcar posibilitatea de a ieși. Că pisica nu te iubește. Că lipsa timpului a fost de multe ori un pretext în trecut.

Am mai învățat și că dacă vizionezi un tutorial pe Youtube, nu înseamnă că știi să tencuiești un balcon. Că nici când ai tot timpul din lume nu o să te uiți la filmările de la festivalul la care ai fost acum 2 ani. Că nu moare nimeni dacă nu faci duș o zi. Că o pandemie scoate la iveală mai multe frici decât cele evidente și social acceptabile.

Rutina poate fi o prietenă bună

Mult timp am considerat rutina plictisitoare. Un semn că îmbătrânești, că nu mai ești spontan, că devii previzibil. Am crezut că am nevoie să parcurg 800 de km pe bicicletă ca să-mi demonstrez că viața mea e mai mult decât un job și prea multe latte-uri. Apoi a venit pandemia și mi s-a dat programul peste cap. Au început să-mi lipsească acele 30 de minute pe jos până la muncă. Lucratul cu colegii. Podcastul pe care-l ascultam pe drumul de întoarcere. Weekendurile în care mă vedeam cu prietenii, dar și cele în care alegeam eu să stau în casă.

Încet, încet, m-am adaptat și la viața în casă. La work from home. După câteva insomnii, am revenit la ore fixe de culcare. După câteva crize existențiale, am format obiceiuri noi care să mă ajute să-mi țin gândurile-n lesă. Am acceptat rutina. Am îmbrățisat-o și am mărturisit că mult timp am considerat-o o babă cu tabieturi plictisitoare, dar că-i o tanti ok. Putem fi prietene.

Adaptare la noua realitate

Noua realitate e la fel ca vechea versiune: imprevizibilă, cu bune și cu rele. Și nici măcar nu bag mâna-n foc că noi ne-am schimbat. Nu atât de mult pe cât avem impresia. Da, sigur, vom simți efectele pandemiei în continuare. Unele afaceri se vor închide. Altele se vor deschide. Companii ca Twitter încep deja să implementeze work from home permanent. Noi ne vom adapta la orice. Cu urmările de rigoare. Viața continuă.

Eu abia aștept să mă întorc la birou. Să-mi reiau și celelalte colaborări. O s-ajung cândva și-n New York. Și o să pedalez ca bezmetica pe Camino de Santiago. Până atunci, mă bucur de rutină. Mă bucur că cei apropiați sunt sănătoși. Mă bucur că îmi fac curaj să mai scriu din când în când.

Cheers!