Covorul zburător

– Dacă vărsați cafea pe covor, trebuie să achitați o taxă de 50 de euro pentru curățarea lui.

Mă uit lung la mocheta aia colorată. Puțin cam pufoasă pentru gusturile mele. Încă din prima zi când a apărut în birou, ni s-a comunicat cât de scumpă a fost. De fapt, tot ce folosim în birou e prețios. Petrec zilnic 8 ore pe un scaun de 800 de euro. Dacă mi-ar face cineva o fotografie lângă peretele de sticlă, privind apusul și sorbind din cafeaua fierbinte care aburește cuminte… ar putea insera fără probleme un citat despre succes. I-ar adăuga un filtru de instagram și zeci de hashtags: #officeview #coffee #careergoals etc. Și espressorul din care a venit cafeaua e foarte scump, v-am spus? Totul e minunat, doar că…

– Căca-m-aș pe el de covor!, mă trezesc zicând.

E februarie 2018. De câteva luni mă simt blocată. Urăsc fiecare zi în care trebuie să vin aici. Îmi vine să plâng când îmi sună alarma dimineața. Vreau să sparg geamul cu scaunul ăla scump când sunt la birou. Și să plec departe pe un covor zburător. Da, pe acel covor. Ce, nu zboară la cât de scump e? Căca-m-aș pe el!

În ultimul timp, am început să visez la călătorii. Am devenit ca toți ceilalți. Aceia care trăiesc de 2 ori pe an, în concedii, apoi își petrec restul anului detestând ceea ce fac. Nu cumva călătoria în sine nu e cea care ne încântă, ci ideea de evadare? Evadarea aia ne dilată pupilele asemenea unei pisici care simte miros de pește proaspăt. Evadarea din rutină cretină, lăsarea în urmă a sentimentului că nimic din ceea ce facem nu contează cu adevărat, fuga de noi înșine, de acea versiune a noastră pe care o urâm.

Pe cuvânt că nu-mi dau seama dacă sunt în depresie sau sunt doar răsfățată. Care e limita? Când ar trebui să încetezi să vrei altceva, să te mulțumești cu ceea ce ai? Nu ar trebui să fie suficient că am un job stabil? Ce mai e stabil în ziua de azi? N-ar fi bine să încep să mă gândesc la copii? Nu sunt egoistă că vreau să-mi fie mereu mie mai bine? Unde mama ei e fericirea? În bani? În experiențe care devin valoroase doar dincolo de granițe? În haine, bijuterii, cine scumpe? În succesul pe care-l definesc alții sau pe care-l găsim doar în aprobarea altora? Unde e fericirea? În bucuria de a fi părinte? În mândria de a fi un copil bun?

Nu e normal să vrei mai mult? Bărbați, femei, căței, purcei – toți se visează ponei. Nechezăm, dar nu ne strunim. Comentăm, dar continuăm. Vrem să călătorim, dar ne mințim. Toți avem frustrări acumulate, toți negăm și ne împiedicăm tot mai mult de cocoașa covorului sub care am tot băgat nemulțumirile. Cocoașa e tot mai mare cu fiecare an. Urât covor. Căca-m-aș pe el de covor…

______________

Rândurile de mai sus au fost scrise în februarie 2018. A trecut un an. Nu era un job rău (deloc), dar nu era potrivit pentru mine. În martie 2018 mi-am dat demisia. A urmat un nou capitol. Fără covoare scumpe. Cu mai multe provocări. Atât de multe provocări încât începuse să-mi fie dor de vremurile când aveam timp să mă plâng de covoare.

Urmează o serie de articole sincere despre joburi, carieră, vocație. Dacă aveți vreo experiență de împărtășit sau sugestii, puteți trimite oricând un comentariu sau un mesaj privat pe Facebook. 

______________

Img source: https://jimmybuffalo.wordpress.com/2013/02/11/flying-carpet-ride/

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment