Când te compari cu ceilalți

Să trecem direct la subiect. Toți o facem. Conștient sau inconștient, avem cu toții momente când ne mușcăm buzele și ne întrebăm dacă zilele au mai mult de 24 de ore pentru alții sau dacă păstrează un creier suplimentar în congelator. Când nu facem asta, ne uităm la cei bătuți de soartă și ne batem pe umăr spunând:

– Hai, mă, că noi suntem bine…

Aspirăm să ne comparăm doar cu noi înșine, dar nu reușim să facem asta mai mult de 2 minute. Cei din jur vor fi întotdeauna mai interesanți, mai frumoși, mai sexy, mai mișto, mai bogați, mai inteligenți, mai… altfel decât noi.

Competiția e bună până la un punct. Când ești constant frustrat, poate ar fi bine să te întrebi ce o să se întâmple dacă nu vei ajunge niciodată să ai acel ceva sau să fii ca persoanele pe care le-ai pus pe un piedestal. Ce se va întâmpla? O să se sfârșească lumea? Te vei uita pe fereastră și va ploua cu meteoriți dubioși cu niște guri strâmbe care spun sâc! sâc! sâc! în timp ce distrug tot ce prind? Nu. O să fii doar deprimat și o să ai atitudinea unui moșuleț grumpy care dă vina pe orice altceva, mai puțin pe propriile decizii. 

Știu, e greu să nu te compari cu ceilalți când crești într-un sistem care încurajează asta. Îți amintești probabil când te întrebau ai tăi de note și spuneai mândru c-ai luat un 10.

– Și cine a mai luat?

– Păi Vasilica, Răducu, Fănel…

– Aaa, deci nu a fost un test atât de greu…

Și când veneai cu cea mai mare notă din clasă, care întâmplător era 8:

– Am luat cea mai mare notă.

– Da, dar e 8. Se putea mai bine.

– Dar e cea mai mare. Nici Vasilica, nici Răducu, nici Fănel nu au luat cât am luat eu.

– Dar tu trebuie să înveți pentru tine, nu pentru alții.

Îți amintești, nu? Acum e amuzant. Atunci aveai primele gânduri să le pui laxative în mâncare celor care te enervează.

Nu trăim într-o lume în care lucrăm doar cu celelalte versiuni ale noastre, nu ronțăim semințe și nu bem un pahar de cola bârfind cu versiunea noastră de ieri, nu stăm pe balcon la o țigară contemplând în gol și spunându-ne: bă, cât o admir pe versiunea mea de peste 5 ani, care are mai multă minte și ceva mai mulți bani… Evident că nu trăim izolați. Lucrăm cu oameni mai slabi și oameni mai buni decât noi. Avem prieteni mai slabi și prieteni mai șmecheri din unele puncte de vedere. Admirăm oameni care sunt la alt nivel și tragem tare să ajungem și noi acolo, că sigur iarba e mai verde acolo și merg câinii cu covrigi în coadă.

Nu o să încetăm să ne comparăm cu ceilalți decât dacă ne mutăm în munți. Și atunci probabil o să invidiem capre negre. Ideea e să nu devenim obsedați de ce fac sau au alții. Să facem un efort conștient și să ne amintim că suntem diferiți, avem parcursuri diferite, nevoi diferite. Asta nu înseamnă că vei deveni leneș sau nu vei mai fi motivat să îți fie mai bine. Înseamnă doar că nu vei pune presiune suplimentară. Nu există deja destulă presiune?

Ieri am ascultat niște episoade din Writers & Company și spunea o deșteaptă că ea a citit opera lui Lev Tolstoi la 11 ani. Voia să sublinieze importanța lecturii în succesul unui scriitor. Normal că e important să citești, dar chiar trebuie să mă lovești în stomac? Eu cred că încă mă chinuiam să termin Fram, ursul polar la vârsta aia. M-am gândit instant că nu ar trebui să mai scriu vreodată pentru că tot ce iese din tastatura mea e rahat în stare pură? Da, normal. Scriu azi? Scriu, că între timp m-am întrebat dacă nu cumva ar putea scrie ceva de succes și una care mărturisește că a primit scrisori acasă de la biblioteca județeană pentru că nu a returnat Fram, ursul polar vreo 3 luni. Ar putea.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment