Ce s-a întâmplat cât am lipsit?

E vineri. E seară. Știu că toate începuturile sunt asociate cu o zi de luni, dar eu am suficient de mulți ani încât să mă mint mai puțin. Dacă vei lua la puricat blogul, vei găsi articole vechi pline de promisiuni. În anul I de facultate scriam că de luni nu mai mănânc Nutella pe pâine și cartofi prăjiți la 12 noaptea. Pe colăcelul de pe burta mea îl doare burta de râs când își amintește. Prin anul II mă mințeam că de luni mă apuc de învățat. Și marmota care învelea ciocolata în staniol (v-o amintiți pe aia?) se amuza când mă auzea.

Pentru mine, sfârșitul ăsta de săptămână aduce un început: mi-am făcut în sfârșit curaj să mă uit în urmă. Anul ăsta a fost cel mai sărac în articole de până acum. Un singur articol. Tot anul. UNUL! De ce? M-am blocat. Nu mi s-a mai părut relevant scrisul. Gata cu copilăriile. Am decis să intru în lumea aia despre care vorbea toată lumea: aia a adulților plictisitori. Să alerg după bani. Să îmi demonstrez că pot și eu, că nu-s mai proastă, că poate există un motiv pentru care toată lumea aleargă într-o anumită direcție după o vârstă. Da’, în cazul ăsta, vreau și eu! Așteptați-mă! Și m-am dus ca o oaie după turmă. Bee…

Nu mă-nțelege greșit. Toți avem nevoie de bani, de un job. Nu întâmplător, ultimul articol scris în 2017 e despre hobby-uri, job, carieră, vocație. Doar că eu am luat bucățica aia care-mi făcea plăcere – scrisul – și am băgat-o într-o mașină de tocat carne, pe care am împachetat-o la rândul ei în hârtie lipicioasă de prins muște, am înfășurat-o apoi cu sârmă ghimpată, am vârât-o într-o casetă de valori și i-am dat drumul în ocean. Mi-am suflecat mânecile, mi-am suflat nasul mucios și am zis: hai, fă, adu bani în casă! Mi-am dat demisia de la fostul job, mi-a trecut prin cap să mă întorc acolo de vreo 10 ori după ce am făcut asta, apoi m-am obișnuit încet-încet cu decizia luată. Poți mai mult, Raluca.

Dacă aș intra în detalii, m-ar prinde sâmbătă. Mi-am demonstrat tot ce aveam de demonstrat: că nu sunt proastă (eh, mai am momente) și că pot să fac mai mulți bani decât îndrăzneam să visez anul trecut pe vremea asta. Am mai aflat si că mie banii nu îmi aduc fericirea (încă nu sunt convinsă – nu câștig chiar atât de mult). Recunosc: câteodată mă trezesc cu dorința de a mă băga sub pat. Uneori mi se pare că trec anii cu viteza luminii și nimic din tot ce fac acum nu are absolut nicio importanță. Băi, dar niciuna. Fiecare zi seamănă cu cealaltă. Se întâmplă să mănânc același fel de mâncare la prânz și – în lipsă de inspirație – fac și aceleași glume două zile la rând.

Acum, că am terminat cu prostia asta de a-mi demonstra ce țâță de mâță sunt eu, mă întorc la scris. După job, evident. Și dacă tot lucrez în marketing, am zis să mă uit în Google Analytics și să văd dacă mai e ceva pe blogul ăsta, în afară de buruieni și sunete de greieri. Cică 22.000 de vizitatori unici în perioada asta de absență. Alt șoc a fost să văd că jumate au între 25-34 de ani. Adică publicul meu – ce să vezi – a crescut odată cu mine. Mereu am avut impresia că trebuie să mă adresez tot studenților și de multe ori am lăsat-o baltă tocmai pentru că nu mă mai regăsesc în perioada aia. Ia-o pe asta, Raluca. Având în vedere că la muncă mă joc cu bugete să atrag trafic pe site, încep să văd cu alți ochi ce am reușit să fac aici fără bani. Ăsta nu mai e blogul meu. E o comunitate.

Ce uită de multe ori companiile e că userii sunt oameni. Ce am uitat eu e că și eu sunt om. Și am nevoie să fac ceva în timpul liber. Ceva care să-mi faca inima să zburde ca un miel naiv. Nu să mă duc după turmă.

Miau.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment