Guest Post. Dreptul, dreptatea și eu

Următoarele rânduri au fost trimise de Oana:

De mică m-am zbătut să aflu ce îmi place. Am făcut dans sportiv, schi, înot, am luat lecții de chitară, de pictură (m-am dovedit a fi un antitalent la tot ce înseamnă artă sau sport). La școală, mi-am propus să îmi placă matematica, în clasele mici (cică era “pentru cei puternici”), apoi în liceu m-a uimit lejeritatea cu care înțelegeam științele exacte: matematica, fizica, chimia, biologia.

 Pe clasa a noua mă visam farmacist. Pe a zecea, medic. Pe a unsprezecea, hop, procuror.

Ceva se schimbase. Descoperisem ideea de dreptate și, în mintea mea necoaptă, asta era o valoare absolută. Mă visam omul puternic, care împarte dreptatea în stânga și-n dreapta. Mă visam o Themis, cu balanța și sabia în mâini, triumfând asupra răufăcătorilor. Mi-am conturat imaginea asta despre mine și mă agățam de ea, iar fiecare deviere de la ceea ce însemna “procuror” pentru mine era sancționată cu procese de conștiință și promisiuni de îndreptare.

Am ajuns în anul I la Drept. Nu la orice facultate de drept, la UBB. Buget. Viitorul meu era scris încă din clipa în care am pășit pentru prima oară în clădirea facultății: voi fi procuror și unul al naibii de sever, serios, moral, cu coloană vertebrală, deștept, amabil, tobă de carte. Mă cunoșteam. Clădisem asta pentru mine…și în plus, aveam eu față de procuror :).

Sfărmarea imaginii mele de procuror a început cu primul curs de Teorie Generală a Dreptului și a continuat în anii care au urmat.  De fapt, a început cu primele șase cursuri de Teorie Generală a Dreptului, pentru că în toate cele șase cursuri a câte două ore am vorbit despre CE ÎNSEAMNĂ DREPTUL  ȘI DREPTATEA. Dreptului i-am dat o definiție (după îndelungi discuții), însă termenul de DREPTATE a fost cel care a dus la împrăștierea imaginii mele construite: e circumstanțială și are doze de subiectivism. Și totuși, eu îmi construisem personalitatea bazată pe o chestie obiectivă…despre care acum aflu că e…altceva. Mă măcina gândul că probabil nu sunt făcută pentru drept, pentru că, într-adevăr, liceul nu te pregătește pentru asta, în concluzie, nu aveam de unde să știu în ce mă bag. O fi asta, trebuie să mă reinventez.

Anii următori, până la terminarea facultății, au fost o serie de suișuri și coborâșuri; de inventări și reinventări; de învățat; de stres; de agățări de “dreptate”; de îndoieli; de succese; de prietenii; de oboseală.

La sfârșitul facultății, personalitatea mea clădită cu meticulozitate înainte de a intra la facultate se destrămase. Mă construisem bazată pe dreptate, un lucru fragil și relativ, iar acum eram ușor în derivă, nu știam cine sunt, nu aveam una dintre preaiubitele mele definiții pentru propria persoană. Trebuia să iau o decizie, pentru că examenele de admitere în profesie se apropiau, iar eu nu aveam de ce să mă leg: ce vreau să fac, dacă îmi place dreptul, dacă vreau să profesez.

Concluzia mea la dezmembrarea personalității clădite pe ideea de dreptate?

Vreau să fiu avocat atunci.

Nu știu prin ce proces creierul meu a ajuns la această concluzie, însă era bine: ma redefinisem- avocat: cu mintea deschisă, trecut prin suferința prăbușirii personalității sale, ambițios, dedicat..și cu față de avocat :).

Prind repede informație. Învăț greu alte lucruri (și nu mă refer la studierea dreptului). Am picat examenul de Barou. De două ori. Ultima dată când am verificat rezultatele și am constatat ca examenul e picat,  au picat cu el și toate definițiile mele. Atunci m-am schimbat, de tot. Definitiv.

„De mică m-am zbătut să aflu ce îmi place”. Îmi place de mine. Îmi plac avocatul și procurorul din mine, așa cum îi văzusem eu, demult. Și farmacistul. Și pictorul fără talent. Și dansatorul cu două picioare stângi. Și chitaristul ușor afon. Îmi place să nu mă autodefinesc. Îmi place să fiu.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment