Dansez pentru mine

Am scris despre multe, vrute și nevrute, câte-n lună și-n stele, fericire și belele, deja sună a manele… Am povestit pe blogul ăsta toate tâmpeniile, asta e clar pentru toată lumea. Ce-am realizat e că nu prea am vorbit despre bani. Și vreau ca rândurile care urmează să ajungă în special la bobocii și chiar și studenții mai mari care se simt așa și pe dincolo că n-au ce au ceilalți. Să vă explic.

Când eram eu în anul I de facultate, nu pot să spun că toate fetele arătau neapărat ca scoase din cutie, dar – ca să vă faceți o idee – îmi amintesc că aveam de multe ori următorul gând: să-mi trag palme, eu cu hainele pe care le poartă fata asta la curs m-aș îmbrăca la o ocazie specială! WTF! Recunosc, sunt cel mai prost exemplu oricum, pentru că simțul meu estetic e ca o mătușă schizofrenică. Încă de la grădiniță am fost lăsată să mă îmbrac cum voiam și la un moment dat au luat-o educatoarele deoparte pe mama să o întrebe de ce am 15 feluri de mărgele colorate la gât și port haine care le pot provoca crize de epilepsie celor din jur. Sincer, am rămas cu o atracție pentru un look de curcubeu beat și acum. Deci, ca să lămurim, în timpul facultății nu am fost un fashion icon, dar asta nu înseamnă că nu știu cât contează hainele. Da, oamenii judecă. DA, mai ales tinerii judecă și bârfesc și se laudă și critică și pana mea. Toți am făcut-o, chiar și noi, ăia îmbrăcați în așa hal încât râd și curcile de noi, pe bună dreptate.

În ultimii ani, pe lângă garderoba mai elegantă decât e cazul (prezentă în special la drept), s-au adăugat în peisaj genele lungi și dese, unghiile perfecte, machiajul profesional și părul aranjat mai ceva ca la salon. Nici băieții nu mai pot ieși din casă oricum. Mai puneți și ultimul Iphone și ieșiri dese în localuri în care un burger costă cât juma’ de întreținere pe o lună. Dacă n-ai părinți care să-și permită toate astea, na… e simplu: n-ai parte de ele până începi tu să faci bani. Sau efectiv nu ți le dorești și te doare la patină. Problema e că la 20 și ceva de ani vrei să ții pasul, să ai sentimentul ăla călduț de apartenență la un grup. Și aici intervin frustrările și întrebările alea: bă, de ce se pune atât de mult accent pe lucrurile materiale? Oare o să-mi găsesc și eu niște prieteni cu care să mă pot distra oricum și oriunde? Sunt eu ciudat/ă și toți cei din jur sunt normali?

Eu mi-am găsit un grup mișto de oameni în facultate chiar dacă aveam un breton pe care mi-l tundeam singură, eram îmbrăcată dubios și făceam glume proaste. Am mers cu trenul la mare, am dormit pe plajă, am mâncat parizer cu pâine și m-am distrat. Am scris cele mai citite texte folosind un Allview cu ecranul spart, vechi de 4 ani, și un laptop fără 3 taste, vechi de 7 ani (and counting). Mă urmăresc aproape 13.000 de oameni în ciuda împrejurărilor nefavorabile. Nu zic că te distrezi mai bine cu mai puțin sau că ăia care au mai mult sunt de căcat. No, no, no. Aș pofti în casă un Iphone sau o căruță de bani, dacă mi-ar ciocăni mâine la ușă. Zic doar că se poate să ai o studenție mișto oricum, că poți să devii cunoscut dacă asta vrei. Spun că dacă ai atitudinea potrivită, faptul că n-ai unele lucruri nu va fi un obstacol.

Breton tuns de mine în 2011. Epic fail, DAR CINE MAI AVEA AȘA? NIMENI!

Vama Veche, 2012

O ținută perfect normală pentru mine în 2013: bocanci, ciorapi de lână peste blugi, cămașă, geacă de blugi, mărgele, geantă urâtă.

Dar eu dansez pentru mine

Și-n filmul meu sunt ok.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment