Bilateral. S01.E04

EA

Nu există două relații la fel. Există totuși două chestii de bază care par să aibă semnul „ATENȚIE, CAD PIETRE! scris pe ele: așteptările și comunicarea. Adică dacă nu le înțelegi și nu le respecți, îți strivesc capul și inima de nu te vezi. Sună banal, dar foarte multe persoane n-ar ști să treacă pe o hârtie în momentul ăsta ce dracu vor de la ele și de la omul cu care sunt într-o relație. Și nu înțeleg dup-aia de ce sunt nefericite. Nici eu nu m-am gândit la lucrurile astea mult timp. Șiii, evident, au căzut pietre. Râd când scriu asta, că-mi imaginez un videoclip vechi (Backstreet Boys/Britney Spears) în care apare brusc o piatră-n peisaj. Hit me, baby, one more time… În fine, ceva de genul ăsta:

Bun, trecând peste acest gând dubios și inutil, concluzionez că e bine să comunici și să-i spui lui Gigel ăla cu care ești într-o relație ce vrei de la el, să-i ceri să-ți spună și el și să vedeți cum împăcați și capra, și varza. Așa simplă să fie comunicarea asta? Dac-ar fi așa, de ce nu e toată lumea sinceră, comunicativă, veselă, cu sclipici de curcubeu (?!) la colțul gurii și salivă de ponei mega vorbăreț (?!?!) la… celălalt colț al gurii? Pe scurt: ce te faci când unul e introvertit și celălalt extrovertit, de exemplu? Scenariu în 3 cuvinte: doar unul vorbește.

Ca să nu mai generalizez, în relația mea, eu sunt aia introvertită. Mi-am făcut recent un test de personalitate care mi-a confirmat că-s peste 90% introvertită, auzi! Faptul că mi-am făcut testul ăla în timpul liber, în loc să ies cu prietenii în oraș, spune mai multe. Mulți ani am considerat asta un defect (da, noi, introvertiții, ne analizăm și ne criticăm ani în șir), dar în ultimul timp am înțeles că o persoană introvertită care vrea să pară extrovertită e mai awkard decât dac-ar fi ea însăși. Introvertiții tre’ să accepte că e nevoie pe lumea asta și de oameni cerebrali, reflexivi, la locul lor,  serioși, contemplativi, introspectivi, calmi, solitari, timizi, care urăsc riscul și au obrazul subțire ca o foaie de varză.

Și de cine credeți că sunt atrași introvertiții? De ăia cărora nu le mai tace gura, care au nevoie de oameni ca de aer și care mănâncă spontaneitate pe pâine. Căutăm mereu ce nu avem. De exemplu, eu mă simt în largul meu acasă vineri seara, cu pisica pe post de pătură. Lui îi place să socializeze 24/24 dacă e posibil. Tendința mea e să fiu oală sub presiune, adică să țin în mine și să-ți trag un capac în față când te aștepți mai puțin. El spune tot ce gândește și nu se supără niciodată. Mie nici măcar nu-mi trebuie un motiv recent să mă supăr, găsesc în traista cu motive expirate pe care o port după mine peste tot. El nu mai știe nici ce a zis ieri.

Trăgând linie, sper ca eu să preiau de la el în timp abordarea aia relaxată, iar el să învețe sa tacă în unele momente. Dar acum hai să vedem ce are de spus, că sigur are:

EL

Eu mă simt vinovat pentru că din cauza mea am tot amânat articolul ăsta. E clar că programul și ritmul de viață pot să difere în anumite perioade. Asta am văzut amândoi în ultimul timp, când eu am fost mai mult plecat. Până la urmă, e vorba de comunicare și atenție, să-ți faci puțin timp și pentru celălalt, că restul mai vine și de la sine. Dar mă refer la timp din ăla pe bune, cu ‘awareness’-ul la maxim, cum zic americanii și cercetătorii britanici. Aș vrea să zic că ne-a apropiat și grija pentru pisică, dar asta practic nu a necesitat mai mult efort decât o pernă de canapea.

Când am ieșit prima oară cu studentaladrept – nu am voie să îi dau numele ca să nu fim urmariți pe stradă (beat that, mofos!!), a zis așa, în treacăt, că nu mai ieșise de un an noaptea în club. M-am gândit că e de la shoturile de bubblegum combinate cu cine știe ce, dar aparent nu glumea, era de la personalitate. La început nu mi-am dat seama că e asa introvertită cum susține acum că e – să fim sinceri, și prinde genul ăsta vegetarian-scriitor-introvertit, dar în principiu nu am realizat pentru că vorbeam eu mereu. Vă dați seama, fata asta, dacă aparținea și vreunei minorități, câștiga la loteria genelor cu un așa profil.

Așa părea la început: drăguță, activă, ieșeam des și părea că se distrează. Dar imediat ce am luat-o acasă, împreună cu pisica ei grasă, Domnul Pisică, cum îmi place să numesc superbul exemplar de pisică maidaneză (evident, femelă), nu prea am mai scos-o deloc din habitatul propriu. Ca pinguinii imperiali, apropo de habitat, ei îi place să stea ghemuită cu o carte și o cană mare de ciocolată caldă cu bezele, în timp ce pisica doarme pe ea. Evident, nu face niciodată asta, dar așa mi-am imaginat eu că se gandește lumea la ea. Doar nu e stock photo! Dar, ce-i drept, stă mult pe acasa și uneori e așa de tăcută în public încât eu cred că aș face atac de panică dacă aș tăcea atât de mult.

Probabil e clar pentru toată lumea că eu sunt cel extrovertit, cel îndrăgostit de lume și de ce au oamenii de zis – if I would only let them talk! E interesant să vezi cum te sincronizezi și cum petreci timp de calitate împreună, mai ales că fiecare e așa de diferit. Îmi e clar că nu aș putea fi cu cineva ca mine, că am sta doar plecați și ne-am vedea de sărbători – când nu stăm pe telefon, bineînțeles. Așa, și eu mai încetinesc ritmul, și ea mai prinde încredere și se relaxează – aparent și Domnul Pisică, că îl găsesc tot mai des pe blatul din bucătărie și cred că ‘winter is coming’ pentru el.

Așa că ne-am gândit să explorăm diferențele astea de personalitate și să vedem cum putem să ne întelegem mai bine și să comunicăm mai eficient. Poate nu se termină lumea dacă mai tac și eu din gură și o las și pe domnișoara să vorbească. Între timp, aurul, tablourile și banii (așa cum m-a învățat domnul Tudose – să traiscă domnu’ șef!) le țin închise, că până la urmă tot din provincie vine!

Și am văzut eu cum e, un moment de neatenție și îți fură dragonul…

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment