Inversarea rolurilor. Despre părinți și copii

Vine un moment când se inversează rolurile. O sun pe mama în fiecare zi să o întreb cum se mai simte, ce-a mâncat și ce planuri are. Azi, după 5 ani de luptă cu depresia, nu îmi mai e teamă c-o să facă o prostie. Probabil așa s-a simțit și ea când m-a trimis la facultate. Știa că mai există pericole, dar avea încredere că o să iau decizii bune.

În ultimul timp, mereu când o sun e la plimbare. Zice că vrea să facă o oră de mișcare în fiecare zi. Nu mai mănâncă după ora 18:00. A început să se vopsească mai des și să-și facă unghiile. Glumește ca înainte și face din nou mișto de mine. Am scris și-n carte despre depresia aia vicleană care a mușcat-o în 2012 fără să latre în prealabil.

S-a luptat cu ea de atunci, timp în care: a refuzat să ia tratament, a avut o tentativă de suicid, a intrat în comă, a ieșit din comă, a început să ia tratament, a avut a doua tentativă, a schimbat tratamentul, s-a îngrășat vreo 30 de kg, a dormit 13h/zi, nu a mai putut să lucreze, nu a vrut să mai iasă din casă, nu a mai crezut într-o schimbare. Doamna psihiatru ne-a spus că n-o să-și mai revină niciodată. Eu am întrebat-o: “Cine eşti tu, fă, proasto? Pitica dracului, pitică nenorocită, uită-te în oglindă! Taci dracu din gură, căţea turbată, vită încălţată!”. Bine, nu eu am spus asta.

S-au inversat rolurile prin 2012. A venit rândul meu să nu dorm de grija ei, să cred în ea când nici ea nu credea, să îi spun că o să treacă. Au trecut cinci ani în care a făcut progrese, dar cu pași mărunți. Azi mi-a zis că poate alergăm un maraton împreună, că dac-a reușit cea mai leneșă persoană din univers (în speță, eu), poate și ea în 2-3 ani.

Bineînțeles c-o să poată. Asta a văzut în familie. Tre’ să fii un exemplu pentru părinți, că după o vârstă ăștia încep să copieze tot ce faci.

 

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment