De câte ori să dai examenul de admitere în profesie?

E o întrebare la care poţi primi o căruţă de răspunsuri diferite. E clar că nu-şi doreşte nimeni să dea banii de concediu pe taxa de înscriere şi să stea în casă toată vara să înveţe. Dar de câte ori e “acceptabil” să faci asta? Poate până când începi să primeşti vizită unor gânduri precum “bă, sunt eu bătut în cap?”, “dacă nu-i de mine?”, “oare Universul încearcă să mă tragă de mânecă? Oare tre’ să-mi rupă mâna cu totul că să înţeleg mesajul?”? Sau nu există limite decât în mintea noastră şi ar trebui să alungăm îndoielile şi să le scoatem limba celor care ne privesc cu milă pentru că ne urmăm visul?

Varianta scurtă

Înclin să cred că răspunsul e undeva la mijloc. O să-l citez pe un mare clasic în viaţă – tata – care spune mereu: toate la timpul lor. Asta se traduce prin: înveţi în timpul facultăţii, pentru că atunci e perioada pentru învăţat.

Punct.

Dacă nu prinzi trenul după terminarea facultăţii a.k.a. prima admitere, va deveni din ce în ce mai greu. Nu imposibil, dar clar mai greu. Chiar dacă nu vei fi nevoit să te angajezi, presiunea e mult mai mare. Romeo Popescu ne-a spus la primul curs de la masterul de drept privat că se poate întâmpla să pici prima oară şi nu e o tragedie. Până la urmă, n-ai avut experienţa examenului, nu ai ştiut cum să te pregăteşti, poate a intervenit ceva neprevăzut, însă a doua oară încep să dispară scuzele. Cad din pomul scuzelor ca frunzele toamna. Nu mai poţi spune că n-ai ştiut la ce să te aştepţi, că ţi-a mâncat pisica memoria sau că iar a intervenit ceva.

Varianta lungă

Asta ilustrează mai bine ceea ce trăiesc candidaţii în fiecare an, pentru că mai conţine şi multe nopţi nedormite, lacrimi, frustrări, oftaturi lungi, sentimentul că nu sunt înţeleşi, sacrificii numai de ei ştiute şi visuri zdrobite în unele cazuri cu un punctaj de 69. Da’ nu interesează pe nimeni. Şi e normal. O spune aia care a picat doi ani la rând. Nici măcar pe ai mei nu i-a interesat c-am luat 65 (pragul fiind de 70), nu 20.

– Deci ai picat, da?

– Da…

Mie mi-a trecut repede. Am schimbat drumul și mi-am dat seama că-mi place mai mult să scriu decât orice altceva. Dar asta e doar povestea mea. Am avut colegi care au reușit din a doua sau a treia încercare. Am vorbit și cu persoane care nu concep să lucreze în alt domeniu doar pentru că au terminat dreptul, deși nu-s sigure dacă le place, așa că au făcut o fixație pentru examenul ăsta. Lucrând la editură, am vorbit la telefon cu sute de persoane care cumpărau cărți pe ultima sută de metri, sperând într-o minune. Am cunoscut oameni care au avut impresia că vor avocatură, dar și-au dat demisia după câteva luni, deși intraseră în primii 10. Mai sunt și cei care au rămas și, deși se plâng de una-alta, nu ar face altceva. Fiecare situație are particularitățile ei.

Analizând varianta lungă, îţi e greu să spui când ar trebui să spui stop. Se dă o bătălie în mintea ta: te gândești că, peste ani, nu va mai interesa pe nimeni că ai devenit avocat sau magistrat din a treia sau a patra încercare. Pe de altă parte, dacă nu vei reuși nici atunci, inevitabil te vei întreba dacă nu cumva ar fi fost mai bine să faci altceva cu timpul tău. Răspunsul nu e aici, pe blog, sau la alții. Răspunsul constă într-o alegere pe care o face fiecare. Consecințele vin la pachet și, ce vă pot spune sigur, sunt cu de toate: what if prăjit, condimente cu fericire și câteva minciuni gogonate pe post de gogonele, pe care vă sfătuiesc să vi le spuneți la momentul potrivit, indiferent de alegere.

Succes în orice ați alege!

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment