Papuci cu blăniță

De pe la vreo 20 și un pic de ani, mă tot sperie perspectiva că voi muri fără să fi atins alte vieți, fără să las ceva în urmă. Ultimul lucru la care mă gândeam pe atunci era că am toată viața înainte. Egoul, futu-i cașcavalul! El vrea ceva de calitate acum. Vrea recunoaștere acum. Și reacționează ca domnul Goe. Eu vreau să vie! 

Inițial, am crezut că am prea mult timp liber și aberez, că poate am luat prea personal observațiile lui Juran asupra „puținului esențial și mulțimii fără valoare”. Mai târziu, am deschis gura. Și am scos porumbelul: grija mea c-o să iau în mormânt mormanul de talent. Talent la ce? Eh, dracu știe! Astea-s detalii! Și astfel, discutând cu mai mulți prieteni, mi-am dat seama că e epidemie. Ca-n Eseu despre orbire al lui José Saramago, parcă s-a luat teama de la unul la altul, deși credeam cu toții că nu e contagioasă.

De ce nu facem ceva în privința asta? Că ne e teamă de multe ori și să facem. De ce? Că n-avem talent? Că vom fi respinși, criticați, ridiculizați, neînțeleși sau, mai rău, ignorați? Că nu vom avea un public? Că altcineva a făcut deja ce vrem noi să facem? Că n-a mai făcut nimeni ce vrem noi să facem și poate există un motiv pentru asta? Că nu vom fi luați în serios, că nimic din ceea ce am creat nu va schimba viața cuiva? Că suntem penibili, leneși, proști, mediocri, tăntălăi? Că poate ne credem mai buni decât suntem? Cine decide?

Sunt oameni care nu se tem să poarte papuci cu blăniță. Și îi poartă cu mândrie. Să reflectăm puțin la asta înainte de a ne răspunde la întrebările de mai sus.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment