Un maraton. 110 km pe jos. Senzații de milioane

Într-un articol scris luna trecută, vă mărturiseam că după aproape doi ani de la terminarea facultății, mi-am dat seama că timpul trece prea repede și că viața mea devine plictisitoare cu viteza luminii, adică exact opusul a ceea ce credeam că va fi. Rutină cretină. Și aproape inevitabilă. Aproape. Aici intervine în peisaj porcăria aia de ține doar de tine să schimbi asta. Așa că mi-am propus să spun mai des da, deși creierul strigă nu, să-mi sfidez anxietatea și să îmbrățisez cu o mutră confuză toate consecințele negative ale lucrurilor extrem de stupide pe care le voi face. Amin!

Cei care-mi citesc blogul de ani de zile știu foarte bine că-s expertă în a lăsa pe mâine/poimâine/la anu’ ce pot face azi, așa că s-ar putea să vă surprindă rândurile următoare. Deși inițial am vrut să păstrez pentru mine experiența asta, am făcut-o publică pentru simplul motiv că dacă EU am putut să fac asta, oricine poate. Fo’ real. Eu sunt etalonul pentru lene, deci vreau să vă inspir să ieșiți din zona de confort (nu neapărat alergând, dar făcând ceva ce nu credeți că sunteți capabili să faceți).

În septembrie m-am apucat de alergat și am făcut totul pe dos. Tehnica mea e zero: când alerg, zici că mă dezmembrez și că am cel puțin un handicap locomotor. Muppet. Mi s-a sugerat să nu cresc distanța cu mai mult de 10% pe săptămână, iar eu am început să râd isteric. La sfârșitul lunii septembrie eram deja înscrisă la un maraton pentru luna noiembrie, în ciuda faptului că încă îmi dădeam duhul după 300 de metri. Am ajuns la performanța de a alerga 8 km prin octombrie (după care aproape am leșinat pe bandă). Doar două persoane știau ce-mi coace mintea, iar persoanele astea nu erau părinții mei (le-am spus că vreau să alerg 42 km abia cu o seară înainte). N-aveam nevoie să-mi spună alții că e periculos sau aproape imposibil să alerg un maraton fără pregătire. Voiam să mă conving singură, să încerc, chiar dacă creierul îmi striga că e absurd. Am plecat în Franța doar cu un rucsac. Ce a urmat?

15095047_1333111993396889_254014319304563637_n-1

Vineri, 11 noiembrie, am pornit din Menton, chiar de la granița cu Italia, alături de Cristi, care își propusese să alerge toată Coasta de Azur (floare la ureche, doar a alergat Portugalia de la sud la nord luna trecută). Am fost conștientă totuși că nu sunt antrenată pentru a ține pasul cu el. Sincer, m-am gândit că o să alerg 10-20 km maxim, c-o să încep să miorlăi că-i greu, apoi o să mă urc frumușel într-un autobuz și o să-l aștept în următorul oraș. Nu îmi permiteam să mă prezint la maraton cu febră musculară (aia-mi mai lipsea!). În același timp, dorința de a spune eu poveștile, iar nu să mi le povestească altcineva, a fost mai mare decât detaliul ăla micuț – lipsa de antrenament.

15032702_1333113266730095_6417218224333101337_n

În prima zi am alergat alături de el 35 km, cu un rucsac mai greu decât kilogramele de lene care m-au cocoșat de-a lungul timpului. Au fost momente în care am rămas în urmă, simțind că-mi dau duhul, dar nu s-a oprit nici dracu’ să mă încurajeze. Am auzit în schimb: “Nu-i pasă nimănui că te doare; dacă ar fi ușor, toată lumea ar face asta” și – preferata mea – “Iar ai început să cânți?” (adică să mă plâng). Deși în momentele alea simțeam nevoia să-i sparg capul cu o piatră, avea dreptate. Nu-mi pusese nimeni pistolul la tâmplă să alerg. Dacă durea atât de tare, puteam să iau un autobuz, nu să fiu masochistă. Era alegerea mea, deci de ce cântam? Am învățat repede să spun “mai pot” în loc de “fuuuck, ce-a fost în capul meu?”. Am ajuns în Nisa când soarele deja se ascunsese, dar eu aveam un rânjet care reflecta mândrie de la o poștă.

15032228_1333112633396825_5026027457800287235_n

Rânjetul mi-a dispărut însă repede. În noaptea dinaintea maratonului Nisa-Cannes, am dormit doar 2-3 ore din cauza emoțiilor. La 5 dimineața m-am trezit să-mi mănânc pastele pregătite de seara, iar la scurt timp m-a sabotat și stomacul. Febra musculară din prima zi încă mă chinuia. În plus, în mintea mea era o voce care îmi spunea “tu? 42 km? Bwhaha, ești de râsul curcilor”. Totul a mers incredibil de prost. Pe scurt, aveam toate șansele să cad lată după primii 5 km. Nu vă entuziasmați, asta nu e o poveste despre cum am sfidat premisele dezastruoase și i-am întrecut pe toți. În viața reală, pentru o sedentară ca mine, să termine maratonul chiar și pe ultimul loc ar fi fost echivalentul unui cadou de Crăciun primit mai devreme.

15039558_221990254888572_5478221684608134847_o

Atmosfera de început a fost genială. Oamenii cântau, dansau și își făceau încălzirea cu zâmbetul pe buze. Ignorând faptul că mă c***m pe mine de frig, fiind în pantaloni trei sferturi si un tricou la puțin peste 5 grade, am reușit să mă bucur de experiența asta – mai ales că exista posibilitatea să fie atât de umilitoare încât să nu vreau să o repet. Ce să vezi, după primii 2 km rămăsesem ultima dintre toți participanții. Serios. Ultima. M-am simțit… ultimul om, dar mi-am tras două palme și am continuat să alerg. După ce mi-am găsit ritmul și m-am ținut după o doamnă cu părul mov, pe spatele căreia scria “Winnie the pooh”, am lăsat în urmă cam o sută de participanți.

14054063_1333584216683000_7784973377609062613_n

La km 17 am vrut să renunț, dar Cris îmi ținuse un discurs înainte de cursă în care menționase câte ceva și despre pragurile psihologice pe care trebuie să le depășești în timpul unui maraton, așa că m-am întrebat: “Ok, fii sinceră, în afară de senzația asta că urmează să leșini în orice clipă, te doare ceva atât de rău încât să nu poți alerga? Nu, deci taci dracu’…”. La km 21 mi-am făcut cruce că am reușit să termin un semimaraton și m-am gândit că poate o fi suficient. Era o realizare oricum, având în vedere că nu mai alergasem niciodată mai mult de 8 km încontinuu. Din nou: “Te doare ceva? DAAA, tot corpul, dar nu interesează pe nimeni. La luptăăă!”.

Mi-am promis că dacă ajung la km 30 nimic nu mă mai poate opri. Mâinile mi s-au umflat de parcă m-ar fi înțepat un roi de albine, iar picioarele se simțeau ca niște buturugi grele. La un moment dat, începusem să spun tabla înmulțirii în gând ca să nu mă gândesc la asta. Da, cel mai greu e, culmea, să faci față gândurilor. Cei 42 km  (vreo 5 ore) cu vocile din capul meu, în combinație cu durerea, au tras cortina și au dezvăluit frici ascunse, regrete băgate sub preș, speranță dantelată și fericire uitată. Mi-am amintit de copilărie, de orele de sport la care chiuleam, de cartea lui Chrissie Wellington, de primul sărut, de tiramisul pe care-l face mama, de atâtea lucruri pe care le-am început și nu le-am terminat, de eșecuri pe care le-am lăsat să mă afecteze. M-am gândit la viitor… la cum mi-ar sta cu medalia la gât. Mi-au dat lacrimile, am râs, am suspinat, aproape am vomitat, am continuat.

Ceva s-a întâmplat la km 30. Participanții au început să cadă ca muștele, unii săgetați de dureri musculare insuportabile, alții de epuizare. Când pentru ei devenea imposibil, în mintea mea se contura ideea că e posibil. Am strigat “Mai pot și cozonaaac!” (pe bune, chiar am făcut asta – e o porcărie de meme care mi-a rămas în minte), apoi am început să cânt de fericire, iar la km 41 am izbucnit în plâns. În hohote. Repet, am fost tot timpul printre ultimele sute dintre mii de participanți, dar singura persoană cu care am simțit că sunt într-o competiție am fost eu însămi.

15027398_1333113063396782_8528915658032919610_n

Spectatorii de pe margine m-au văzut că-s vai de capul meu (roșie la față, cântând ca nebuna și plângând), așa că m-au încurajat cu o serie de aplauze puternice și încurajări prea complexe pentru franceza mea de baltă. Câțiva copii mi-au întins mânuțele să bat palma cu ei. Cu ultimele forțe, am trecut pe la fiecare, apoi am băgat viteză și am traversat linia de sosire. Doamne, ce senzație!

– Aș fi fost mândru de tine și dacă ai fi terminat doar un semi, mi-a zis Cris pe plajă, după ce m-a îndopat cu mâncare și apă să-mi revin.
– Eu nu.
M-am îndrăgostit puțin de mine în ziua aia.

15056330_1333113193396769_4332395509813296626_n

În mod normal, după un maraton, corpul are nevoie de o perioadă de refacere. Dimineața m-am trezit cu senzația că cineva m-a folosit pe post de sac de box. Mă durea tot corpul, iar când m-am dat jos din pat aproape am căzut din picioare.
– Nu cred că pot să merg.
– Ba poți. Trebuie doar să-ți încălzești mușchii.
– Cum?
– Mergând.
– Dar…
– Ia! Iar a început să cânte!

M-am gândit de vreo două ori să-l omor în somn, dar acum știu că aș fi ratat niște lecții importante. Pe lângă atitudinea de antrenor din filmele americane (genul ăla care urlă la tine să mai faci 5 flotări când simți că mori), a avut grijă să-mi “fure” camera foto pe plajă ca să-mi demonstreze că nu sunt atentă cu lucrurile mele, m-a lăsat în urmă când începeam să cânt și s-a jucat cu nervii mei cu orice ocazie ca să învăț să nu mă mai enervez din orice. Așadar, nu m-am mirat când a decis ca-n ziua de după maraton să parcurgem 33 de km. Și nu pe faleză (deși aveam și alternativa asta), ci pe poteci, prin pădure.

15107332_1333111756730246_6917157215002330564_n

Pietre ascuțite, urcușuri, coborâșuri, vânt și o întâlnire cu un porc mistreț mai târziu, am realizat că mă simt mai vie ca oricând. Extaz. Apoi a început sfârșitul: genunchiul stâng mi-a cedat, talpa dreaptă tremura de durere, iar un mușchi m-a făcut să-mi blestem zilele. Am început să mă gândesc că asta e deja prostie, că trebuia să mă mulțumesc cu maratonul, că… Băi, și totuși o parte din mine chicotea. “Mai pot și cozonac”. Am ajuns la cazare pe propriile picioare, deși ultimii 4 km urlasem și plânsesem de durere.

Ultima zi. Cris a ajuns în Saint Tropez fără probleme, reușind să termine coasta. Eu m-am dat jos din autobuz șchiopătând, purtând tricoul pe care scrie “finisher”. Nu e sfârșitul, e abia începutul.

15107318_1333111616730260_3092079075352198858_n

P.S.: Întotdeauna, dar întotdeauna mai putem și cozonac.

15056485_1336141933093895_4213166615964756292_n

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

6 thoughts on “Un maraton. 110 km pe jos. Senzații de milioane

  1. Mi-au lacrimile! Mă bucur că te-am descoperit şi că prin nişte cuvinte, aşternuteaici, pe un spaţiu alb, mi-ai împodobit sufletul cu atâta inspiraţie! Abia aştept să scrii despre următorul maraton.

Leave a Comment