Interviu cu Cristian Gheorghe, românul de 23 de ani care a alergat un ultramaraton în Alaska

Raluca: Cine este Cristian Gheorghe și ce are el de oferit lumii?

Cristian: Sunt om, sunt român, frate cu toți dacă vor și ei. Sunt situațiile și evenimentele pe care le-am trăit fără să vreau și cele pentru care am muncit ca să le traiesc. Aventurier, visător, împrăștiat, pasionat de viață și natură. Nu pot sta prea mult într-un singur loc. Simt în permanență nevoia de nou. Poate de-asta sunt student la două facultăți care n-au nicio legătură una cu cealaltă: Drept și Agronomie. Iubesc oamenii. Am planuri pentru următorii 20 de ani, dar am în vedere faptul că dorințele și circumstanțele se pot schimba. Cred totuși că nu e nimic greșit în a visa și a-ți face planuri, chiar dacă par puerile pentru cei din jur. Vreau să inspir oamenii să aibă curaj să facă ceea ce își doresc. Uneori, e mai bine să te arunci cu capul înainte, cu riscul de a te lovi. Visez ca un moment dat să mă retrag la o casă a mea în vârful unui deal, alături de familie, un câine și o pisică. Până atunci însă, am multe de văzut și de făcut. De exemplu, acum am de alergat Portugalia de la sud la nord.

14393849_1277464942265105_304912189_o

Raluca: Când te-ai apucat de alergat și de ce ai continuat? Ce alte sporturi ai practicat?

Cristian: Alerg de când mă știu. Până la vârsta de 6 ani am crescut la țară. Poate de aici chemarea pentru ,,drum” și dragostea pentru natură. Mă sufoc dacă stau prea mult între patru pereți. Pasiunea pentru sport vine și de la tatăl meu. A jucat fotbal și a fost chiar foarte bun. A ales totuși un alt drum, dar pasiunea lui a avut o mare influență asupra mea. El m-a dus la fotbal, baschet, karate și înot. Familia a fost mereu alături de mine. Îmi aduc aminte cum la o ședință cu părinții, prin generală, diriginta i-a spus tatălui meu că odrasla lui doarme cu capul pe ghiozdan în ultima bancă. Răspunsul tatălui meu a fost: doamnă, Cristinel al meu muncește mai mult ca noi toți. Poate pare un program prea încărcat pentru un copil, dar educația dată de ai mei m-a făcut ca azi să mi se pară normal ca rezultatele spectaculoase să vină în urma unor eforturi la fel de mari. Mai târziu, am descoperit Brazilian Jiu-Jitsu, kickboxingul și sala. Am în plan să merg la cursuri de dans când mă întorc din Portugalia, pentru că dansez ca un urs. Așa mi-au spus fetele. Surprinzător, abia în 2016 am alergat primul semimaraton (Semimaratonul internațional București), primul maraton montan (Maraton Măcin), primul maraton pe asfalt (Frank Maier Alaska) și primul ultramaraton (The Nifty fifty – Alaska), deci nu sunt un alergător experimentat, dar, cum am zis mai devreme, cred cu tărie că orice e realizabil dacă depui efortul necesar.

frank-maier-marathon-1

Raluca: Anul trecut ai mers pe Camino de Santiago. Spune-mi o poveste de pe drum care a făcut să merite fiecare bătătură de pe tălpi.

Cristian: Întai să îți spun cum am ajuns să fac Camino Frances. Am aflat de drumul ăsta prin liceu, din cărțile mamei mele. Eu și mama facem schimb de cărți mereu și așa am ajuns să aflu că, în fiecare an, mii de oameni străbat drumul ăsta de sute de kilometri. M-a impresionat, însă nu m-am gândit atunci nicio clipă că aș putea face și eu asta. În primul an de facultate, venit în capitală, începusem să casc ochii la diferite lucruri pe care aș putea să le fac în timpul liber. Într-o zi, când stăteam la semafor la Politehnică, afișul lipit pe stâlp arăta o invitație la niște drumeții montane. Am luat datele de contact, am sunat și am cunoscut echipa. Am mers împreună prin munții României timp de un an, iar punctul culminant a fost escaladarea din 2013 – Mont Blanc. Atunci cred că am prins gustul aventurii. Am căutat provocări mai mari. Anul următor am reușit să plec în America cu Work and Travel, mai precis în Alaska, și am reușit să pun niște bani deoparte. Bineînțeles, am decis să-i investesc într-o aventură, numai că nu eram hotărât ce să aleg. La un târg de carte la Romexpo, am primit la ieșire o carte gratis, scrisă de un român care traversase Camino. Câteva flashbackuri și câțiva fiori pe șira spinării mai târziu, am decis că trebuie să traversez cei aproape 800 de km. Mă simțeam pregătit.

13412009_498619486999909_5516099458794680828_o

Camino e un drum pentru toți. Sunt multe astfel de trasee în Europa și nu numai, dar acesta cred că e printre cele mai populare. Există și un film a cărui acțiune se petrece acolo (se numește The way). Numele  de Camino Frances se datorează faptului că începe din Franța și se termină în Santiago de Compostela. Poți continua cu Camino Finisterra înca vreo 3-4 zile până la ocean. Pe traseu te bucuri de peisaje de poveste. E imposibil să te pierzi, sunt marcaje peste tot. În plus, întâlnești persoane deosebite, pentru că drumul ăsta selectează oamenii. Ai un carnet de pelerin și primești câte o ștampilă în fiecare oraș prin care treci. Ștampila poate fi pusă într-un bar, într-o biserică, aproape oriunde. Eu am terminat repede. Cel mai mult am mers 75 km într-o zi. Durerile n-au lipsit, evident. La un moment dat, am fost foarte aproape de a renunța. Chiar am cumpărat bilet de autobuz să plec spre Barcelona, de unde urma să zbor spre România. Cred că făcusem doar vreo 250 km. Cum m-am răzgândit? M-am întâlnit întâmplător cu niște coreeni pe care îi întâlnisem cu o zi înainte și ne spusesem poveștile de viață. Mi-au zis: “Buen Camino, Chris! Carpe diem, true pellegrino!”. A crescut inima-n mine. N-am mai putut să plec. Mi-au spus asta pentru că, spre deosebire de majoritatea oamenilor care fac acest traseu și aleg hostelurile pentru pelerini, eu am dormit mai mult la cort. Am întâlnit atâția oameni deosebiți, cu povesti interesante. Patrick, Nelson din Brazilia, Chew, Taylor și pe Donovani – tată și fiu, care mi-au făcut cinste cu o noapte de cazare la un hotel de 5 stele, situat chiar lângă Catedrala Santiago de Compostela. Don a fost în peste 100 de țări. Mi-a spus că de cele mai multe ori habar nu are unde e când se trezește. Camino e minunat. Mirosul de iarbă, greierii, câinii, poveștile, zâmbetele, oboseala, pofta de mancare… tot. Îl recomand oricui.

12132652_1057429130935355_8934569421417205026_o

Raluca: Recent ai alergat un maraton în Alaska. Cum a fost? Ce te motivează să mergi mai departe când corpul tău îți transmite STOOOP prin limba scoasă de-un cot?

Cristian: Mi-am dorit foarte mult să particip la acest maraton. Am zâmbit cam tot drumul. Evident, m-am gândit mult înainte, dar am spus multor persoane că o să fac această cursă, ca să-mi fie rușine să abandonez în cazul în care m-ar fi bătut gândul să renunț la idee. Am plecat tare la începutul cursei, având în minte locul I. Asta m-a făcut să fiu pe locurile II și III primii 8 km, însă lipsa de antrenament a avut grijă să-mi tempereze entuziasmul. Primii 21 de km n-am avut probleme, însă apoi am început să îmi simt corpul foarte greu. Cert e că n-am avut nicio clipă în care să nu fiu convins că voi termina. Nu aveam cum să renunț uitându-mă în jurul meu și văzând oameni cu 50 de ani peste vârsta mea, care alergau voioși. M-au motivat. Am terminat cam pe la mijlocul clasamentului, însă am învățat multe din cursa asta. Înainte de festivitatea de premiere, organizatorii au spus că sunt bucuroși că au avut participanți și din afara Alaskăi – chiar din România. M-au aplaudat, iar faptul că au rostit numele țării mele a fost suficient. Am uitat repede că n-am ieșit pe locul I.

southeast

Raluca: De ce ai ales Portugalia ca destinație, și nu o țară în formă de cizmă, de exemplu?

Cristian: Toate la timpul lor. Le iau pe rand, începând din vestul Europei :)) Anul trecut am făcut Spania și am aflat că există un traseu asemanator și în Portugalia. Fiindca mi-a plăcut Camino de Santiago atât de mult, vreau să retrăiesc bucuria de anul trecut și să explorez locuri noi. Oamenii din Spania și Portugalia sunt foarte deschiși, blânzi, prietenoși, relaxați. În plus, o să fie cald. Am nevoie de soare după o vară în Alaska.

Raluca: Ce sfaturi ai pentru tineri? Crezi că avem nevoie de modele sau consideri că oamenii trebuie să încerce să fie cea mai bună versiune a lor? Nasc modele frustrare sau inspirație?

Cristian: O să răspund la prima parte mai întâi. Eu unul am nevoie de modele chit că nasc frustrare la început sau nu, cu siguranță după frustrare o să vină inspirația. Urmăresc câțiva aventurieri pe care sper să îi întâlnesc la un moment dat: Mark Beaumont, Sean Conway, Ed Stafford, frumoasa Elise Downing și, bineînțeles, românul nostru, Andrei Roșu. Ei mă inspiră și îmi dau idei. Tinerilor le recomand sa îndrăznească să viseze, să plănuiască și să muncească pentru ce-și doresc, să creadă în forțele lor, să fie curioși, să exploreze, să nu se mulțumească doar cu ce le e dat pe tavă. Să răstoarne tava dacă e cazul. Să nu uite că nu suntem nemuritori. Dacă avem nevoie de modele pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră, atunci e perfect să avem modele. Fiecare cum simte.

13256272_491601051035086_7370692931139060880_n

Raluca: Ce povești vrei să le spui nepoților mai târziu? Ai de gând să bați vreun record mondial, să participi la vreo olimpiadă ca Eddie the Eagle sau vrei doar să le poți spune că ți-ai trăit fiecare clipă la intensitate maximă?

Cristian: Aș putea spune ca fac aceste lucruri pentru mine, nu ca să le pot spune povești nepoților. În plus, n-o să pierd timpul pălăvrăgind cu ei la gura sobei. Vreau să trăiesc alături de ei, să facem drumeții împreună. Nu sunt neapărat interesat de intensitatea maximă, vreau doar să fiu fericit și să-i inspir pe cei din jur. Cred în puterea exemplului. Am planuri multe (și nu mărunte). Stay tuned! Puteți urmări ultima aventură pe pagina de Facebook Gheorghe aleargă Portugalia.

14393225_1277520368926229_1832358846_o

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

One thought on “Interviu cu Cristian Gheorghe, românul de 23 de ani care a alergat un ultramaraton în Alaska

Leave a Comment