drumetie varful Negoiu

Spre Vârful Negoiu

Povestea ce urmează e despre o tentativă de cucerire a unui vârf de munte. E o poveste despre două fete și un băiat care stau toată ziua cu fundurile pe scaune și care nu au prevăzut că nu se pot cățăra pe stânci ore în șir (având în vedere condiția lor fizică), deși trebuiau și puteau să prevadă rezultatul.

Așadar, pe 30 iulie mi-am luat bocancii și am plecat cu Ion și Andreea (fostă colegă de facultate, actuală bună prietenă) spre lacul Bâlea, de unde trebuia să pornim în marea aventură: să cucerim vârful Negoiu. Îmi vine să râd când scriu. Singurul vârf pe care am pus eu piciorul e Vf. Omu (și am rămas cu impresia că e floare la ureche urcatul ăsta pe munte), însă Andreea a urcat pe Moldoveanu și am crezut-o pe cuvânt când mi-a zis că e accesibil drumul spre Negoiu. Îmi imaginam 2-3 urcușuri mai dificile, cât să gâfâi puțin și să mă laud la final că a fost greuț. Știam și că traseul dus-întors urma să ne ia aproximativ 8 ore, însă mintea mea era setată să se gândească doar la fluturași, curcubeu, poteci șerpuitoare ușor de străbătut, raze de soare și creste de munți ce așteaptă să fie fotografiate. WTF, Raluca?

Încă de când am ajuns la cazare, cu o seară înainte de marea aventură, doamna la care am fost cazați ne-a scanat cu privirea rapid și a întrebat confuză:

– VOI să urcați pe Negoiu?

– Ăăă… da.

– Ce-aveți, mă, mămică?

A simțit nevoia apoi să ne spună povestea a trei turiști (dar vai, ce coincidență!) care au urmat același traseu într-o vară, acum câteva zeci de ani. Vremea e extrem de schimbătoare pe creste și cică pe acești trei tineri i-a prins o furtună rece în mijlocul lunii august. Unul dintre ei și-a pierdut echilibrul și a căzut într-o prăpastie, al doilea a încercat să-l salveze, coborând după el, însă au pierit amândoi. Fata rămasă sus a fost găsită fără suflare, înghețată.

Prostii!, m-am gândit eu. Lăsați, lăsați, că am verificat toate site-urile posibile și toate arătau 0% șanse de precipitații. Ei, comedie! Așadar, în dimineața zilei de 30 iulie am pornit echipați în căutarea satisfacției de a cuceri un vârf cu altitudinea de 2535 m.

1

Bineînțeles că am pornit cu energia unui miel zburdalnic. Aerul proaspăt al dimineții ne-a alungat și ultimele firimituri de somn de pe gene, iar peisajele au garantat că vom ține ochii mari cât cepele tot drumul. Aș putea spune că începutul călătoriei a coincis cu felul în care mi-am imaginat că va fi. Minus curcubeul și fluturașii, care oricum nu știu ce căutau în fantezia mea.

2

Eu una am început să resimt oboseala abia după vreo două ore. Desigur, dacă n-am fi fost nevoiți să cărăm 5 kg în spate, lucrurile ar fi stat altfel, însă nu poți pleca fără cel puțin 2 litri de apă și rezerve de mâncare la un drum de 8 ore care presupune efort fizic. Am îndesat în ghiozdan mere, banane, câteva roșii, un ardei, pâine, batoane de musli cu fructe uscate și un mix de alune, caju, migdale și năut. Grăsimile și mâncărurile grele în general sunt de evitat când urci pe munte. De asemenea, când termini de mâncat, ideal ar fi să mai ai poftă de mâncare dacă vrei să rămâi cu poftă de viață la înălțime. Cam așa:

Varful Negoiu

Acum, că v-am împărtășit sfaturile prețioase ale lui pește prăjit, să continăm. Am întâlnit foarte mulți străini pe drum, oameni cu experiență care veniseră echipați cu bocanci profi, haine impermeabile, bețe și tot tacâmul. Bineînțeles că mie mi s-au părut inutile chestiile alea în care să te sprijini ca un moșneag, însă mai târziu aș fi omorât pe cineva pentru o pereche. Pe la 11-12, soarele a început să strălucească suficient de tare încât să îmi lase o dungă inestetică pe ceafă, singurul loc pe care am uitat să aplic cremă de protecție solară. Pe bune, nu vă lăsați înșelați de răcoarea muntelui. Soarele va avea grijă să vă prăjească mai ceva ca pe niște cârnați.

drumetie

Peisajele mi-au întrecut așteptările. În unele porțiuni, și dificultatea traseului mi-a depășit așteptările. Nu am căutat fotografii înainte să pornesc la drum, cică pentru a fi surprinsă, și ooo da, chiar am fost. Poate a fost mai bine așa. Dac-aș fi știut că voi avea momente în care efectiv să nu știu unde să pun piciorul ca să nu cad ca bolovanul în vreo râpă sau în care să fiu nevoită să mă țin de lanțuri sau vreo bară de metal ca să pot traversa vreo creastă… ehe, aș fi rămas frumușel acasă. Și bine că n-am rămas, că n-aș fi putut să v-arăt asta:

drumetie Negoiu

Sau minunăția asta:

drumetie varful Negoiu

Am avansat mai repede decât mă așteptam, dar mult prea încet față de ritmul pe care l-au avut în vedere cei care estimează cât timp îi ia cuiva să ajungă în vârf. Adică semnele alea mai mult ne-au indus în eroare. La un moment dat, ne-a prins din urmă un salvamontist cu care ne-am băgat în seamă și am încercat din răsputeri să ne ținem scai după el. Cu o sinceritate brutală, ne-a spus că nu suntem echipați corespunzător, că mergem prea încet și că ar trebui să ne așteptăm la o ploaie. PLOAIE? Băăăi, față de marmotă, dar noi am verificat site-urile meteooo (evident, nu i-am zis asta). Aici vremea se schimbă de la o oră la asta. O să plouă. Da, bine că ești tu deștept. Eu nu cred.

ploaie munte

I have never been so wrong…

Am ajuns aproape epuizați la refugiul Călțun, însă nu am poposit prea mult, pentru că ne aștepta un urcuș scos din coșmarurile oricărui sedentar. Aveam de urcat pe niște bolovani uriași, dar nu foarte stabili, iar panta, deși nu foarte abruptă, promitea să ne tachineze plămânii. Dacă până la jumate am gâfâit într-o limită rezonabilă, în a doua jumătate am început să mă uit spre cer și să mă întreb dacă cineva acolo sus își bate joc de mine. Nu-și bătea. A așteptat să terminăm de urcat panta. Apoi a început să se distreze aruncând câteva fulgere, acoperindu-ne cu ceață densă și jucându-se cu mințile noastre. Tălpile ne alunecau de-acum pe pietre, apa rece ne lipise pantalonii de piele și tremuram, vântul șuiera în batjocură. Ne-am oprit în ploaia rece, ne-am privit lung și am decis să supunem la vot dacă are sens să continuăm drumul sau să ne întoarcem. Povestea doamnei de la cazare era probabil în gândurile tuturor, dar am decis să afișăm o atitudine relaxată, calculată, chillax, pana mea.

ceata Negoiu

Nu e panică, man…

Am luat în calcul faptul că mai aveam 45 de minute până în vârf (deci știam că ne-am fi ofticat super tare), tunetele, faptul că oricum în vârf era ceață și nu ne-am fi bucurat de priveliște, timpul rămas pentru a ne întoarce în siguranță și pe lumină la Bâlea. Votul a fost de 2 la 1. Pentru a ne întoarce.

munte negoiu

Pe drumul înapoi am avut parte de o conversație tare făină cu un domn în vârstă (care era într-o formă de 10 ori mai bună decât a noastră). Ne-a spus așa: Copii, ați luat decizia corectă. N-avea sens să riscați. Țineți minte: trebuie să respecți muntele dacă vrei să te respecte. Am hotărăt să le spunem tuturor din momentul ăla că “am respectat muntele“, nu că n-am reuşit să ajungem în vârf. Luați d-aici!

traseu negoiu 1 zi

Vivo per lei la musicaaa… oh wait, wrong song

Oboseala ne-a făcut să fim mai tăcuți la întoarcere. Durerea se instalase, dorul de haine uscate ne chinuia, iar fantezia mea precedentă despre fluturi și curcubeu se transformase într-una având ca protagonistă o mămăligă aburindă. Credeam că vom avea parte de liniște și pace până la Bâlea, pentru că lăsasem în urmă ploaia… DAR ne-a prins alta. O ploaie torențială care ne-a făcut să ne fie dor de prima. Din aia cu găleata, care te udă până la chiloți și te face să urli de frustrare când pășești, pentru că ciorapii tăi plutesc în lacul format în bocanci. Și uite așa, în contextul ăsta, am avut parte de un moment revelator. Să vă explic.

Aveam de traversat o porțiune dintr-o potecă extrem de îngustă, pe care șiroaiele de apă o făceau și mai periculoasă, căci în stânga aveam un perete de stâncă, cu un lanț ud de care să mă țin strâns, iar în dreapta – hău. Nada. Abis. Prăpastia din povestea celor trei tineri. Desigur, ar fi trebuit să nu mă uit în jos, să mă concentrez să țin lanțul și să avansez cu pași calculați. Ce-am făcut eu? M-am oprit. Țineam degetele înghețate pe lanțul ăla rece și ud și am decis să întorc capul spre prăpastie. Și să contemplez. Stropii mari de ploaie mângâiau cu viteză aerul până jos, ca într-un dans lasciv al naturii, iar ideea c-aș putea să nu-mi mai simt mâinile și să alunec odată cu ei mi-a adus epifania. Bine, exagerez, nu epifania. M-au făcut totuși să realizez că exact așa aș vrea să mor: simțind că trăiesc. Nu pe un pat de spital, nu în fața televizorului, nu lovită de un Tico rebel pe trecere, când mă întorc de la muncă.

Ca să fie sigur că nu-s doar vorbe-n vânt, destinul a avut grijă să mă lase fără principalul mâncător de timp: telefonul. În timpul ploii torențiale, apa mi-a intrat și în ghiozdan (dac-a ajuns la chiloți, era previzibil c-o s-ajungă și în rucsac). A făcut ciuciulete tot ce-a găsit acolo, inclusiv telefonul meu. Când am ajuns înapoi la Bâlea, după aproape 10 ore, eram atât de obosită și de fericită că n-am leșinat pe drum încât nu mi-a mai păsat de telefon. Dă-l în mă-sa, am zis victorioasă. Au trecut 12 zile de atunci. Încă nu am telefon. O să scriu într-un alt articol ce am reușit să fac în astea aproape 2 săptămâni cu timpul pe care cel mai probabil l-aș fi pierdut pe Facebook sau Instagram.

Buuun. Concluzia? N-am ajuns în vârf, dar am făcut o promisiune toți trei că ne vom întoarce. Mai pregătiți fizic, mai echipați, la fel de entuziasmați. Experiența asta ne-a apropiat, deși… tocmai mi-am amintit că la un moment dat l-am lăsat în urmă pe Ion, pentru că-l durea un picior și ne încetinea 😐 Ăăă, trecând peste asta, n-o să închei spunând că muntele e pentru oricine, dar vă îndemn să încercați. S-ar putea să vă prindă ploaia de două ori, să vă f****i telefonul, să nu mai puteți merge bine vreo 3 zile după… și să spuneți că ați repeta experiența oricând.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

One thought on “Spre Vârful Negoiu

  1. Cam asa am patit si noi pe Moldoveanu..am urcat 9 ore pana la cabana podragu cu mancare pt 3 zile( cat planuiam sa stam), saci de dormit,haine impermeabile, dar a2-a zi am facut cale intoarsa…nu eram pregatiti fizic :(.pe langa faptul ca am dormit pe masa in sala de mese a cabanei pe sacii de dormit uzi pt ca ne-au prins 3 ploi sanatoase.dar la final a fost o drumetie super si am promis ca daca viitoare vom ajunge in varf!:) good luck next time!

Leave a Comment