Interviu cu Alexandra Gavrilă, tipa cu capul în nori și picioarele pe pământ

Premisa: prin 2010, o moldoveancă blondă ajunge în București. A venit aici cocoșată de bagaje: o tonă de ambiție, zeci de kile de visuri, milioane de idei. Cică vrea s-ajungă la radio. A intrat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București și, deși știe că nu va fi ușor, nu-i pasă de eventualele piedici. Ce credeți, a reușit ea să-și îndeplinească visul? Ei bine, puteți afla direct de la Alexandra Gavrilă, pentru că ea e tipa care în urmă cu 6 ani a venit în capitală, hotărâtă să-i audă toată țara vocea.

Alexandra: Pfuu… ce descriere mi-ai făcut ! Haha… Știi de ce spun asta? Nu mă uit de multe ori peste umăr să zic: „Hmmm… ia să văd, cum arăta vechea eu”. Petrec, ce-i drept, nițel timp cu mine când am o situație, o analizez punctual, încerc s-o rezolv și îmi mișc fundu’ mai departe. Dar nu obișnuiesc să pun cap la cap lucrurile, pentru că-s prea focusată pe prezent și pe viitorul foarte apropiat. Așa că, atunci când vii tu din afară și zici de moldoveanca blondă și kilele ei de visuri, am senzația că vorbești de un alt personaj dintr-o poveste cunoscută, cu care probabil rezonez.
FB_IMG_1472138909705

Raluca: Îți mai curge prin vene entuziasmul ăla molipsitor de la începutul studenției sau s-a mai diluat? De ce ai vrut jurnalism? De ce nu inginerie mecanică și mecatronică?

Alexandra: Meca…ce ? Nu, măi, nene. Pe la treișpe, paișpe ani, am făcut cunoștință cu un pitic care mi-a rămas de-atunci pe creier. Și piticul ăla se intitula „EuVreauSăFacJurnalism”. Deși stăteam bine pe vremea aia și cu algebra, fizica, geometria. Mai că era să mă trimită și profa de chimie la olimpiadă.

Eram într-a VIII-a. M-am fofilat atunci. Și asta pentru că, vezi tu, eu sunt o visătoare de felul meu. Declarată. Unii mai dau drumu’ la câte-un mișto: „Las-o mă, în pace, că visează”. Și-atunci, mă uit în ochii lor și le zâmbesc frumos. Și îmi mai zic în gând : „băi realiștilor, voi știți cum se simte ca ceea ce ai visat odată, să devină realitate?”. Inspir. Expir. „Prea bine. Și la urma urmei, oameni suntem, de ce să ne refuzăm trăiri?”. Plus căă, visătorii ăștia mai schimbă un pic din orânduiala lumii. Și mai e ceva. Tind să nu caut neapărat o logică în lucruri. Pentru că unele NU au logică. Caut mai degrabă scopul lor. Bun, s-a întâmplat. Nu mă-ntorc la ecuație, merg cu rezultatul înainte.
Raluca: Ce au însemnat pentru tine anii de studenție?

Alexandra: Cred că-n anii de studenție am descoperit capitala și m-am descoperit pe mine, ca fel de-a fi. Prin prisma atâtor oameni pe care i-am cunoscut și prin prisma bucuriilor, dar și a chestiilor mai puțin plăcute prin care treci, că vrei, că nu vrei, am devenit adultul care sunt astăzi. Anii de studenție îți pun fundul la bătaie: cu cât te străduiești să descoperi mai mult și nu te limitezi doar la ce se face pe băncile sălilor de curs, cu atât ieși mai câștigat. Parol! Ah, și să nu uităm de sfintele petreceri. Îți faci o groază de cunoscuți, oameni care-ți rămân dragi și peste ani.

Raluca: Exercițiu de imaginație: ești față-n față cu Alexandra cea din ziua absolvirii. Dă-i trei sfaturi prețioase.

Alexandra: Fată, nu mai fi așa naivă!
Life has just begun. Te-ai pregătit, da? Apă de ploaie pân-acu.
Fii bărbată!
FB_IMG_1472139226896
Raluca: De când te cunosc, ești ca un titirez. Cum ai ajuns să faci masterul, să lucrezi la două posturi de radio și să fii instructor de kangoo jumps? Cum îți împarți timpul și de unde îți iei energia?

Alexandra: Inconștiență. :)) Exces de zel. „Hai Alexandra, ce naiba, poți s-o faci! :))” Cam atât a fost în capul meu. Ah. Și pasiune. O găleată de pasiune din care cred c-a izvorât și energia de care zici. Astea două tre’ să vină la pachet. Musai. Altfel nu-mi explic nici eu. Și aș mai zice… nu prea vreau să stric vibe-ul, dar hai s-o ardem onest până la capăt: ici-colo, e loc și de mici sacrificii, care merg mână-n mână făcute până pe la vreo douăjcinci de ani, douăjșase. Depinde și diferă de la om la om, de ceea ce își dorește fiecare pentru el, pentru că suntem croiți diferit, nu-i așa?

Raluca: Cum arată o zi din viața ta? La cât te trezești, câtă cafea bei și câtă lume te întreabă cum va fi vremea?

Alexandra: Alarma pornește pe la 5:30. Beau cafea cu muult lapte. O ceașcă pe fugă, acasă, înainte să mă pornesc spre Radio, altă jumate de cană vine pe la un 7:30, 8:00. De obicei, între primele două buletine de știri. Deci nu așa multă cafea cum ai crede, că mă ia cu palpitații. :)) Și nu uit niciodată să mănânc dimineața. Sportul e un ajutor de nădejde, îmi face adrenalina să-mi curgă prin vene. În zilele în care am clase de kangoo la sală, mi-am făcut un calcul: petrec în total 3 ore în trafic (din cauza distanței: acasă-radio-acasă-sală-acasă). Ajung seara pe la 22 și ceva, mai tu un duș, mai tu buchisește niscaiva știri, mai pregătește-te pentru a doua zi… și s-a făcut douășpe noaptea. Și panicăăăăă! „Gavrilăăă, mai ai cinci ore de somn!”. Pe una, recunosc, o mai dorm la amiază. Cât despre vreme… Multă lume mă-ntreabă. Foarte multă ! De obicei, le dau cu soare-n suflet.
FB_IMG_1471726846908
Raluca: Eu zic că viitorul tău e însorit și înrămat cu un curcubeu, dar o să te întreb totuși ce planuri ai. Cum va fi Alexandra peste câțiva ani?

Alexandra: Hahaha :)))) Curcubeu pe cerul patriei.
Planuri, zici? Ceva, ceva, am în cap, dar n-o să le dau viu grai, pentru că trebuie să mai prindă olecuță contur. Apropo, Raluca, știi cum îl faci pe Ăl de sus să râdă de tine? Îți faci planuri. 🙂

Habar n-am cum o să fie Alexandra aia din viitor. Dacă mă întrebi cum mă văd eu? În paralel: cu capul în nori și cu picioarele pe pământ.
It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment