Triunghiul Bermudelor

Educația. Un subiect controversat care dă naștere unor discuții interminabile. Discuții care, dac-ar fi așternute pe hârtie, ar fi nevoie de un sul gigantic cu care ai putea înfășura Pământul de câteva ori până ar arăta ca o mumie sferică. Și, pentru că nu stă nimeni să le citească, hai să dăm cu șutul în mingea noastră de hârtie și să strigăm GOOOL! Fotbalul pare să facă mai multă lume fericită decât educația. Pe bune, n-am văzut niciun câștigător al Premiului Nobel care să se bucure la fel de tare ca un suporter a cărui echipă preferată a marcat. Eh…

Dar eu sunt mai sadică și vreau să vorbesc despre educație-n vacanță.

Să-ncepem: părinți, elevi, profesori – triunghiul în care vina dispare mai ceva ca-n Triunghiul Bermudelor. E amuzant, da’ nu prea.

Uneori, părinții si profesorii sunt complici fără să știe. Câte gogoși la fel de credibile precum mi-a mâncat cățelul tema sunt îndrugate zilnic la un număr de 4-5 clase de peste 30 de elevi? De unde timp pentru anchete?, s-ar putea apăra profesorul. Trebuie să se substituie un dascăl familiei în planul educației morale? Dacă da, între ce limite? N-ar ieși apoi discuții că profesorul e pus acolo să predea materia pe care o predă, iar nu să facă pe psihologul sau să recupereze măcar câteva minute din cei 7 ani de-acasă care-i lipsesc elevului?

Mai e un motiv pentru care profesorul stă deoparte: gândul că acel copil care nu înțelege sau care, mai rău, îl ignoră cu desăvârșire este întruparea eșecului său profesional. Nasol gând. Nu reușește să-l facă să progreseze, să muncească sau măcar să vină la ore. Totuși poate să alunge ideea asta (presărată cu sentimente de vinovăție dureroase) prin niște argumente simple: ok, dau greș cu ăsta, dar dintr-o clasă de 35, mai mult de jumate au priceput. Nu e vina mea că tâmpitul ăsta n-are bazele materiei, e vina profesorului din generală. Profesorul din generală va da vina pe învățător, învățătorul pe educator, educatorul pe părinți, părinții pe calitatea proastă a prezervativelor.

E un cartof fierbinte și e trecut dintr-o mână într-alta. Profesorii sunt plătiți prost, iar părinții nu au timp, pentru că muncesc ca să aibă bani să-și trimită copilul la școală, de unde așteaptă ca odrasla lor să se întoarcă încărcată de cunoștințe, pentru că de-aia sunt plătiți profesorii, ca să le educe copilul, doar că… profesorii nu pot face minuni. Trebuie să mai vrea și elevul, dar elevul e expert în minciuni prin omisiune, fabulații, explicații și justificări. Ajunși la capătul răbdării, unii părinți se prefac c-acceptă aceste născociri care n-aduc nimic bun, ca să-și calmeze pe moment propria îngrijorare referitoare la viitorul copilului. Ajunși la capătul răbdării, unii profesori se consolează cu gândul că jumătate de clasă a priceput.

Poate adulții au uitat c-au fost copii sau poate că amintirile lor nu coincid cu ce trăiesc azi puștii. Ai mei îmi ziceau mereu pe vremea mea, la vârsta ta îmi făceam temele și mergeam și cu vacile la păscut. Sunt curioasă ce-o să le spun și eu copiilor mei (am deja câteva idei). Oricum, un lucru e cert: timpul trece diferit pentru adulți. Pentru ei, 10 ani trec repede, da’ păi 1 an. Când un părinte se agită că la anu’ dă fi-su bacu’, lui fi-su i se pare că mai e o veșnicie. Dă-l în p**a mea!, va spune el nepăsător. Și se întâmplă uneori ca bacul să-l bage pe el în p***a mă-sii, că n-a învățat la timp.

Nu zic că elevii buni nu spun dă-l în p**a mea de bac!, diferența e că ei au capacitatea de a trece într-un timp scurt de la elevul cool și miserupist în aparență la elevul silitor, de la altundeva la aici, de la atenție împrăștiată la concentrare. Pentru colegii lor care nu reușesc, banca e o trambulină care le aruncă mintea-n afara clasei imediat cum se așază-n ea. Asta dacă nu adorm. Poate e nevoie de un profesor care să-i facă atenți, veți spune. Cum? Trebuie să fie el exigent pentru a câștiga respectul sau frica elevilor? Să fie prietenul lor, ca să-i facă să asiste la orele lui de plăcere? Un personaj de-al scriitorului Daniel Pennac spune:

Fiecare elev cântă la instrumentul lui, nu trebuie să mergi împotrivă. Partea delicată e să ne cunoaștem bine muzicienii și să găsim armonia. O clasă bună nu e un regiment care merge în pas cadențat, ci o orchestră care interpretează aceeași simfonie. Iar dacă ai moștenit micul trianglu care nu știe să facă decât ting-ting sau vechea lăută care nu face decât bloing-bloing, important este ca ele să scoată acele sunete la momentul potrivit, cât mai bine cu putință, să devină un excelent trianglu și o ireproșabilă lăută și să fie mândri de calitatea pe care contribuția lor o conferă ansamblului. Cum gustul armoniei îi face pe toți să progreseze, micul trianglu va cunoaște până la urmă și el muzica, poate nu la fel de strălucit ca vioara întâi, dar va cunoaște aceeași muzică.

Poate problema sistemului e că îi face să creadă într-o lume în care contează doar vioara întâi.

Problema unor profesori e că se cred niște Karajan care nu suportă să dirijeze fanfara municipală. Visează toți doar la Filarmonica din Berlin.

Poate ar trebui ca fiecare să se uite-n oglindă înainte de a arunca acel cartof fierbinte în mâinile altuia.

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment