„Jurnalul unei studente la drept”. Al doilea tiraj

Prin ianuarie 2015, când încă nu terminasem de scris cartea, începusem să mă gândesc serios că n-o să se vândă. De ce ar da cineva bani pe gândurile mele? Nu avem deja destule cu toții? Nu ne e oricum greu să ne dăm shut down când punem capul seara pe o pernă mototolită? Ajunsesem să cred că ar fi fost o idee mai bună să fi scris o carte despre cum să-ți oprești avalanșa de gânduri. Eu, expertul lui pește prăjit în ulei de palmier…

– N-ai văzut că toți pușcăriașii fac asta acum? Nu trebuie să te simți specială. Scoate lumea cărți pe bandă rulantă, m-a încurajat tata în stilul lui.

– Ai și tu dreptate. Nu știu de ce pun singură presiune pe mine. În cel mai rău caz, vor cumpăra din milă doar prietenii și rudele câteva exemplare, editura n-o să-și scoată nici măcar banii de tipar, eu o să intru într-o depresie urâtă, ca orice scriitor care se respectă, și n-o să mai ies din casă decât să iau mâncare și apă, iar atunci o voi face cu o pungă pe cap. No pressure.

head bag

Documentul Word în care puneam gândurile la naftalină imaginară (măcar asta-i inodoră) ajunsese la vreo 200 și ceva de pagini când am decis că e suficient. Patru ani și ceva în 200 de pagini. Visam să cer pe ele echivalentul în lei al unui pachet de țigări, ca să-și permită cât mai multă lume, dar am aflat că prețul nu se fixează după cum vrea mușchiul meu. În primul rând, în formatul ales (carte mică), documentul de 200 a devenit cartea de 420 de pagini, ceea ce însemna un cost mai mare al tiparului. Coperta trebuia să fie ceva mai deosebit, așa că am apelat la serviciile unui designer foarte bun, care a desenat de la zero coperta (aia de pe copertă cică-s eu), apoi a lucrat-o într-un program și l-am frecat la icre câteva zile pentru că nu găseam o combinație de culori care să-mi placă. Prețul a fost pe măsura efortului. Se adaugă costurile aferente editării, paginării, drepturile de autor, partea distribuitorilor etc. Când am auzit c-o să coste 43 de lei în librării și 35 de lei pe site-ul editurii, am început să plâng. N-o s-o cumpere nici mama!

Acum, în ianuarie 2016, editura Solomon a dat spre tipărire al doilea tiraj din Jurnalul ăla pe care nu l-ar fi publicat nicio altă editură. Știu aproape pe de rost fiecare mesaj primit de la cititori, pentru că le-am citit de sute de ori. Orice aș fi răspuns, nu aveam cum să descriu în cuvinte felul în care-mi țopăiau de bucurie toate organele interne. Cu unii m-am întâlnit la o cafea. Am descoperit niște oameni absolut geniali. Câteva luni mai târziu, o profesoară de la Facultatea de Drept din Timișoara a ținut un curs special, pentru care studenții au avut ca temă să-mi citească Jurnalul (hemoragie de fericire). Domnul Baias a făcut posibil ca Jurnalul să se găsească în magazinul de suveniruri al facultății. O avocată mi-a comandat mai mult de 80 de exemplare, ca să le dăruiască tuturor cunoscuților ei. Bunica mi-a mutilat o carte, tăind cu pixul toate cuvintele obscene pe care le-am folosit. Tata a ajuns la concluzia că nu scriu rău. Părinți ai unor „copii” de vârsta mea mi-au mulțumit că le-am permis să intre în mintea unui student. Eu nu pot decât să mă laud cu toate astea și să le mulțumesc (cu plecăciuni) tuturor celor care i-au dat o șansă cărții mele.

Cei care nu au auzit despre ea până acum pot afla mai multe detalii aici.

Flavius Baias

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment