Amintiri din prima sesiune

Problema cu prima sesiune e că, asemenea romantismului, te loveşte ca o cărămidă, deşi ştiai de existenţa ei, ştiai de efectele pe care le-a avut asupra altora şi totuşi reuşeşte să te ia prin surprindere, așa cum autorităţile noastre sunt luate mereu prin surprindere de zăpadă… iarna. Primul semestru înseamnă acomodare, iar dacă eşti şi din provincie, reprezintă un nou început, pe toate planurile. Îndrăznesc chiar să spun că primul semestru e prima treaptă a scării lungi numite maturizare.

– Dumnezeule, de ce? De ce nu am citit măcar două-trei ore zilnic în timpul semestrului?
– Ce-ai, mă?, m-a întrebat Alexandra, colega mea de cameră, întorcându-se plictisită spre mine.

Stăteam în pragul uşii, cu o mutră de animal bătut.

– Am avut la dispoziţie… octombrie, noiembrie, decembrie… trei luni! Cum pot să învăţ eu acum, în câteva zile, cât n-am învăţat în trei luni? O să pic toate examenele…
– Nu le pici, mă, ai zis că ai luat 10 la primul.
– Era O.P.J., am replicat gesticulând, de parcă ar fi trebuit să ştie ce înseamnă asta.
– Aha, dar ai citit doar o zi pentru el.
– Dar era O.P.J.!, am spus disperată, cu o voce ascuţită.

Mai avusesem momente de panică, însă doar în doza pe care orice student o primeşte aşa, de nicăieri. Bine, poate nu de nicăieri, ci din colţul întunecat al gândirii realiste: „Oh, Sfântă Cafea, colegul ăla care ştie atâtea, clar trebuie să mai aibă un creier detaşabil, pe care-l ţine-n congelator şi-l foloseşte când învaţă acasă”. Bine, poate nu realiste.

Ianuarie şi februarie nu mi-au fost dragi niciodată, în ciuda faptului că-mi plăcea cum scârţâia zăpada sub picioarele mele, însă, odată intrată la facultate, şansele ca ele să devină lunile mele preferate au scăzut ca mercurul în termometre. Examenele au fost programate astfel încât să avem suficient timp să repetăm materia (sau să citim pentru prima oară), însă asta a însemnat că sesiunea a început pe 10 ianuarie şi s-a terminat pe 9 februarie. Asta presupune foarte mult stat în casă, deşi la prima vedere ai putea spune că nu e obligatoriu, însă, deşi în realitate nu înveţi încontinuu, crede-mă că te simţi vinovat pentru orice ieşire.

E un cerc vicios. Stând atâta între patru pereţi, intervine o plictiseală faţă de orice, în special faţă de citit. Dacă totuşi creierul e supus exerciţiului intelectual, corpul devine o obrăznicătură leneşă care-ţi cere în permanenţă mâncare, deşi nu consumă în niciun fel energia. Pe la începutul lunii februarie ajunsese să mi se pară un efort prea mare chiar şi acţiunea de a mă gândi la sedentarismul care-mi devenise al doilea coleg de cameră.

– Raluca, să mai ieşi şi tu pe afară, printr-un parc. Ai nevoie şi de aer curat, m-a sfătuit tata la telefon.
– Ah, stai liniştit, tată, azi am ieşit, i-am răspuns eu cu sinceritate. Ieşisem pe balcon să întind rufele.
– Aţi mâncat ciorba pe care v-a trimis-o maică-ta?
– Da, normal. Mai avem puţin din ea, dar o terminăm azi.
– Dacă a prins miros, s-o aruncaţi, că e de ceva timp prin frigider.
– Da, da, o să avem grijă.
– Bine, hai spor la învăţat!
– Mulţumim. Pa!

Am intrat în bucătărie, unde Alexandra făcuse din masa unde mâncam noul ei birou.

– Auzi, tu ai mai mâncat din ciorba aia?
– Nu. Nici tu?
– Nu.

Într-o seară, imediat după ce mi-am dat seama că am pierdut o zi făcând scheme care nu m-au ajutat prea mult să reţin care e treaba cu dezvoltarea constituţională, m-am dus la baie să-mi dau cu apă rece pe faţă, sperând să capăt forţe proaspete. M-am privit în oglindă şi nu mi-a plăcut deloc ce-am văzut. Nu te aştepta să scriu ceva despre cearcăne sau un chip obosit, că noaptea dormeam ca scroafa. Nu ajunsesem în stadiul în care să renunţ la somn. Nu, pur şi simplu nu mi-a plăcut cum mi se aşeza părul. O persoană normală l-ar fi prins într-o coadă şi s-ar fi întors la studiu. Eu l-am pieptănat de vreo trei ori, enervându-mă tot mai tare cu fiecare încercare nereuşită de a-l disciplina.

Cartea de constituţional a fost martoră când am luat obiectul ascuţit din dulap – o foarfecă, şi am tăiat fără milă. Dacă părul ar fi avut glas, în seara aia garsoniera ar fi fost locul unei scene horror, cu ţipete ascuţite. Rezultatul a fost un breton strâmb, de care Alexandra a râs câteva zile.

DSC07280[…]

În timpul sesiunii am spus de peste o sută de ori „abia aștept să se termine”. Când luam o carte în mână și mă apucam să citesc, îmi veneau alte o mie de gânduri în minte, orice nu ar fi avut legătură cu materia. Dacă lăsam cartea jos, dispăreau toate. Mă apucam iar de citit – reveneau. Odată am stat cinci minute încercând să mă conving că degetul arătător de la mâna stângă e egal cu cel de la mâna dreaptă, pentru că, în loc să mă concentrez la jurisprudenţa sacrală, mi s-a părut că există o diferenţă.

*Acesta este un extras din cartea Jurnalul unei studente la drept*

It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

Leave a Comment