Prima săptămână la editură

În fiecare dimineață merg cu metroul aproape 10 stații. Scot cu greu (e atât de aglomerat încât e imposibil să nu pipăi din greșeală pe cineva) o carte din ghiozdan și citesc două stații. Cobor, mă las purtată de mulțimea grăbită și schimb peronul. Apoi aud din nou atenție, se închid ușile!, în timp ce câteva persoane se lipesc de mine ca niște felii de cașcaval topit. Metroul dimineața e un amestec de parfumuri, paltoane de toate culorile și texturile, priviri adormite, ecrane luminoase de telefoane, cărți și…idioți care nu înțeleg că înainte de a intra-n tren, trebuie să-i lași pe cei dinăuntru să iasă. Schimb peronul pentru ultima dată și mai merg câteva stații. Linia asta nu cunoaște sensul cuvântului aglomerat. E de treabă. În funcție de cât se întâmplă să aștept după metrou, ajung la destinație cam în 35-45 de minute.

Scot cheile și intru în noul sediul al editurii Solomon. E spațios, luminos și proaspăt renovat. Mă simt ca acasă. Ba chiar e mai frumos decât acasă, că eu stau într-o garsonieră mică, pe care o mai și împart cu o pisică. Și nici măcar nu e o pisică mică. E ditamai vaca bipolară. Îmi las paltonul, fularul și căciula-n cuier și intru să aprind calculatorul. Unitatea începe să toarcă, apoi mă duc să-mi fac cafea. Încep să cred că iubesc mai mult mirosul de cafea decât băutura în sine. Mă întorc la birou cu ceașca fierbinte și m-apuc de treabă. De regulă, ajung înaintea Nicoletei. De fapt, în general ajung înaintea tuturor, pentru că tata a avut grijă să-mi bage-n cap că așa e frumos, așa trebuie, așa se face. Nu vreau să mă gândesc câte zile adunate am pierdut așteptând în 24 de ani pentru c-am ajuns prea devreme. Răspund la mailuri, preiau comenzile telefonice pentru cărți, scriu dedicații pentru cei care-mi cer, postez pe Taxnews, verific legislația și corectez gramatical ce ne trimit autorii pentru cărțile în lucru, mă ocup de pagina editurii, a revistei Tax Magazine, pregătesc întrebările pentru interviuri cu autorii (o să apară în curând) și mă gândesc la proiecte noi și metode de promovare.

Bun, deci care-i treaba cu noul job?

page

După cum cei mai mulți dintre voi știți deja, până acum câteva luni eram hotărâtă să iau examenul de admitere-n barou, să lucrez în avocatură și să scriu în timpul liber (bwhaha…timp liber). Am povestit aici ce s-a ales de planul meu măreț. Partea bună e că a fost înlocuit (cu forța) cu altul și mai cool. Povestea diferă puțin față de ce am scris acolo, în sensul că n-am început jobul la editură imediat după examen, pentru că nu era gata noul sediu, așa că am rămas consilier juridic la firma la care lucrasem până atunci. La începutul lunii decembrie mi-am luat la revedere de la Carmen, fosta colegă de birou, una dintre cele mai mișto persoane pe care le-am cunoscut vreodată, și am început o nouă etapă din viața mea, alături de noua șefă (râd când folosesc cuvântul ăsta), Nicoleta Solomon. La jefa (în spaniolă sună și mai și hahah…gata, o să încetez) e în realitate o tipă super tare, care nu mă tratează ca pe o angajată, ci ca pe o parteneră (de-asta simt că e și editura mea). Are experiență de redactor, a devenit avocat definitiv în 2014 și a avut curajul să-și urmeze visul, punând pe picioare propria editură. E singura femeie care conduce o editură de cărți juridice.

Nico m-a ajutat anul ăsta să-mi public cartea, iar după examen mi-a propus să lucrez pentru ea. În sinea mea, acceptasem înainte să o întreb ce trebuie să fac mai exact. I-am sunat pe ai mei și le-am zis că, după 4 ani de drept și 1 an de master, eu vreau să fiu editor. Să ce? Să fiu editor…sau ceva de genu’. Mama a concluzionat că vrea să fiu fericită, tata m-a interogat în privința banilor, iar mătușa mea m-a întrebat la o lună după examen dacă nu cumva mai am șanse să devin avocat după contestațiile alea admise. Hehe. Bunicii se bucură că am o slujbă. Prietenul meu știe că oricum fac doar ce vreau. Prietenii îmi zic că asta mi se potrivește.

Eu sunt fericită. Restul sunt detalii.

3 thoughts on “Prima săptămână la editură

  1. Intr-o seara aiurea, mi-ai adus zambetul pe buze… Sunt in fix aceeasi situatie ca tine… 4 ani de drept si unul de master si dupa dezamagirea din urma examenului din toamna, ma gandesc serios ca mi-am ales gresit visul… culmea ca probabil adevaratul meu vis se afla tot acolo, la jobul tau 🙂 si ma regasesc intocmai in acel ultim paragraf al tau… mama, tata, matusa si chiar si iubitul ar avea fix aceleasi lucruri de spus despre mine… Sunt inspaimantatoare aceste asemanari, dar totodata parca imi dai un pic de speranta… Poate voi fi si eu norocoasa si imi voi indeplini celalalt vis. Mai am un atu – poate, cred – am facut si Facultatea de Romana-Engleza…

  2. Hello! Din câte am observat eu, facultatea pe care ai urmat-o valorează fix cât o faci tu să valoreze. Folosește-te de avantajul că ai două facultăți, un master și o pasiune. Tot din propria experiență îți pot spune că oamenii pe care-i strângi în jurul tău te vor ajuta mai mult decât diplomele. Sper să-ți găsești drumul, iar dacă l-ai găsit, să nu-ți fie teamă să-l urmezi. Succes! Te pup!

  3. Șireată abordare! Aproape am fost prins. A trebuit să mă întorc la metrou – ca să îmi dau seama ce s-a întâmplat cu vacile de data asta, apoi la scena din fața calculatorului – unde urma să fii puternică și să râzi cu noi de neliniști, nu?, doar că de data asta nu s-a întâmplat nimic (și culorile din poză au fost foarte zăpăcitoare), apoi iar la scena cu șefa – unde ne-ai lăsat să credem că nici nu o să se mai întâmple nimic, și iar la final – unde nici nu râzi, nici nu ne lași să privim cu tine în tăcere înspre adâncul neliniștilor. Se văd doar două sprâncene care se ridică și un zâmbet reținut care întreabă: ”Ghicești la ce mă refer?” Parcă ai luat stilul ultimei postări și l-ai întors pe dos. Acum ideile nu mai par să vină de nicăieri, ducându-se nicăieri – au ordine. Doar că e ordinea unei clădiri la al cărei ultim etaj ajungi fără să-ți dai seama ce cauți acolo. Și trebuie să cobori la parter și să privești, dintr-o mulțime ieșind de la metrou, întreaga clădire – imaginea de ansamblu, pentru a ghici că, de data asta, ai fost mai aproape de ceilalți oameni, care nu citesc postarea ta, decât de cititor. Că, intrând în detalii ale vieții tale, te-ai dat de fapt mai mult la o parte, devenind un om din mulțimea cu detalii asemănătoare ale vieții. Sentimentul pe care l-am văzut a fost izolarea dintre oameni aflați în fața aceleiași incertitudini privind viitorul. Abia după aceea, trecând din nou cu privirea peste mesajul din poza-titlu, am putut-o simți pe Raluca zâmbind alături de cititor; aceeași umanitate din ultima postare – doar mai reținută. Bravo! Și îți mulțumim! (adică ”le agradezco!”)

    Andrei, inimaluiandrei.simplesite.com

Leave a Comment