Professional women’s network

Tocmai m-am întors acasă de la o conferință organizată de PWN România. Înainte de a povesti care-i treaba cu această asociație, să vă spun cum am ajuns să particip. Când am scris cartea, nu știu exact de ce, dar nu am avut în minte un public larg, ci studenți, câțiva părinți și eventual 2-3 profesori curioși. Da, mă gândeam că e posibil s-o citească și alte generații de studenți la drept, dar n-am conștientizat că unii sunt astăzi magistrați, avocați, profesori universitari. Evident, mi-am dorit să ajungă la cât mai multe persoane, dar am realizat impactul abia când am început să fiu contactată de diverși cititori.

 

Despre tipa care mi-a povestit de asociație și care a vrut să mă ducă la conferința asta am mai scris. E o avocată de succes, foarte ambițioasă, inteligentă și de treabă (ardeleancă, deh). M-a căutat prima oară vara asta după ce mi-a citit cartea, pentru că voia să mă cunoască personal și să-i dau un autograf pe cartea cumpărată cadou pentru o prietenă. M-a găsit în facultate, am stat mult de vorbă și a rămas să ne mai vedem după examen, ceea ce s-a și întâmplat săptămâna trecută. Mi-a arătat sediul cabinetului ei, am mers la o cafea, i-am zis ce planuri de viitor am eu și mi-a povestit și ea despre viața ei. Având în vedere că e VP legal în asociație, m-a invitat la întâlnirea asta a lor să ascult câteva povești și să văd cum se desfășoară lucrurile. Super, merg!

 

Bun, deci așa am ajuns azi pe la 18:00 să intru în Hilton. Am aflat că A. întârzie, dar mi-a spus să întreb de sala Enescu și să spun acolo că am venit din partea ei. No problem. Întreb unde-i sala aia, sunt condusă la un lift, ajung la 1. Imediat pe stânga, îmi spune amabil un domn. Ok. Văd că scrie sala Enescu, deschid ușa și văd o sală plină cu oameni strânși în jurul unei mese. Mă gândesc că aia trebuie să fie, închid ușa-n urma mea, zâmbesc și zic tare:

 

– Salut, eu sunt Raluca!
*cri cri*
Ei se uitau la mine, eu la ei.
– Da, domnișoară, cu ce vă putem ajuta?
– Ah, mă scuzați. Am uitat să vă spun. Am venit din partea lui A.
*cri cri*
– Nu știm cine e A. Noi avem o ședință, suntem de la compania blablabla, probabil ați greșit sala.

 

FUCK.

 

În fine. Se pare că ajunsesem eu prea devreme. După ce a ajuns și ea, am fost conduse la aceeași sală, – care între timp se reamenajase – mi-a făcut cunoștință cu câteva persoane, am înfulecat ca țăranca 3 prăjituri absolut minunate de care nu se atingea nimeni (pentru că erau pentru pauza de masă, dar ce să știu eu), iar într-un final a început conferința, la care au participat aproximativ 100 de persoane. Ideea e că asociația asta își propune crearea unei comunități dinamice de femei active, care încurajează și facilitează interactivitatea și schimbul de opinii între membre, care provin din domenii diferite. Programul de azi era unul prin care niște mentees să-și găsească mentori, cu care vor avea întâlniri pe parcursul unui an, întâlniri la care să discute, să fixeze niște obiective și să găsească un sprijin. Eu, cum am menționat deja, am fost un simplu observator, adică nu m-am înscris ca mentee, dar asta nu înseamnă că n-am interacționat cu persoanele prezente.

 

 

După ce o parte dintre mentori (de regulă, femei +40, cu o carieră de succes) au ținut discursuri, noi, cei de la mese, a trebuit să interacționăm între noi, răspunzând la câteva întrebări (de exemplu, care e un vis împlinit și care e cel la care încă lucrăm). Acum imaginați-vă că la masa mea erau un designer vestimentar, un profesor universitar, o avocată, un CEO, o tipă care-și dăduse demisia recent ca să-și facă propria firmă etc. ȘI EU. După ce am auzit povești despre cum o doamnă a vizitat numai anul ăsta 10 țări, iar alta a vorbit foarte frumos despre cum încearcă să armonizeze viața personală cu cariera solicitantă, a venit și rândul meu să spun câte ceva despre mine.

 

– Eu abia am terminat facultatea și masterul, am 24 de ani…
*zâmbete*
– … și visul meu e să scriu.
*zâmbete combinate cu milă*
– … Am scris deja o carte, plănuiesc să mai scriu și altele. Am fost consilier juridic, iar acum voi începe să lucrez la o editură.
*zâmbete combinate cu admirație*

 

Brusc, mi-am dat seama că nu e chiar atât de rău pentru 24 de ani. I’m fine, dude. Da, eram cea mai tânără de acolo, cea mai necoaptă și cu cele mai puține realizări, dar probabil că nici ei nu erau prea breji la vârsta mea. În pauză am mai băgat 3 prăjituri și m-am gândit că e momentul să mă bucur că încă pot mânca ciocolată la 22:00 fără să mă îngraș. Mi-am spus că e ok să nu-mi doresc copii sau să mă căsătoresc chiar acum (deși am auzit foarte multe femei de +30 care mărturiseau că își doresc enorm, dar nu rămân însărcinate, deși încearcă de mulți ani, sau care încă nu au găsit cu cine să-l facă).

 

Am simțit mai mult ca niciodată că am toată viața înainte, că e-n regulă să nu știu exact cum va arăta viitorul meu, atâta timp cât nu mă sperie nicio provocare. Dacă asculți câteva povești, vezi că foarte multe femei de succes au trecut prin multe schimbări de-a lungul timpului (unele voluntare, altele nu) și toate spun același lucru: atitudinea contează.

Leave a Comment