Interviu cu Alida Moca. Țintește spre excelență

De ce ai luat decizia de a urma cursurile facultății de drept și cum a fost prima sesiune la UBB?

Eu mă aflu printre acele persoane care știau de mici ce doreau să devină, iar Alida voia să se facă “procuror”. În mintea mea de atunci, procurorul se lupta cu nedreptatea și restaura justiția, dar nu de unul singur, ci folosindu-se de căile legii. Procurorul era ca un supererou în fiecare caz, asigurându-se că cei vinovati ajung în închisoare, iar victima își primește dreptatea. Desigur, mi-am dat seama mai târziu că în lumea reală lucrurile nu stau chiar așa. Nu cunoșteam îndeaproape pe nimeni în domeniu, familia mea fiind una de profesori. Am fost mereu încurajată să fac ceea ce îmi place și ce îmi doresc, să îmi urmez visele, așa că atunci când le-am spus alor mei că mă duc la drept, așa a rămas. 
Știam că în România la Cluj și la București sunt cele mai bune facultăți de drept. Bucureștiul era foarte departe de casă, eu locuind în Bihor, astfel Clujul mi s-a părut orașul cel mai potrivit pentru ceea ce îmi doream. Pentru prima sesiune, îmi propusesem să iau examenele cele mai grele din prima: roman și constituțional. La ambele am fost cam intimidată de întrebările cu variante de răspuns corecte multiple…și de colegii din anii III și IV care încă aveau restanțe la materiile respective. Prin urmare, de dimineața până seara am fost la bibliotecă, am mers la toate cursurile și seminarele, să fiu sigură că nu pierd nici cea mai mică idee. După muncă și răsplată: prima sesiune a trecut cu bine, mi-am luat examenele și am rămas și cu materia învățată. Mi s-a părut ca a fost nevoie de efort susținut. Totuși, țin minte foarte clar și nivelul ridicat de stres din sesiune; nu doar al meu, ci și al colegilor. Opinia mea este că studentul ar trebui să învețe de plăcere, nu de frica notelor sau a profesorilor. 

În octombrie 2013 ai aflat că ai de dat cel mai dificil examen, unul cu care viața urma să-ți testeze limitele și pe care l-ai trecut cu brio. Ce lecții ai învățat din experiența asta?

Mulțumesc pentru adaosul l-ai trecut “cu brio”. În octombrie 2013 am început anul II foarte entuziasmată. Abia așteptam să studiez dreptul penal. Totuși, mă simțeam fără vlagă tot timpul și slăbisem mai mult de 5 kilograme în săptămâna în care a început școala. Colegii m-au dus la urgențe și de atunci nu am mai ieșit din spital până anul următor.

La Institutul de Hematologie din Cluj am fost consultată de cel mai bun profesor. Nu mi-a spus ce problemă aveam, ci doar să merg la secretariat să îmi fac fișa de internare și să fiu condusă în salon. La secretariat, pe peretele stâng al biroului, se afla un dulap cam de 3 metri plin de dosare pe care era scris mare LEUCEMIE. Nu a trebuit să stau mult pe gânduri ca să-mi dau seama că aceeași boală o aveam și eu. Prima mea reacție a fost să intru pe Wikipedia, să văd statisticile, ca să îmi dau seama ce șanse de supraviețuire am. Până la 21 de ani, 75% din pacienți își revin, cu tratamentul corespunzător. “Bun”, mi-am spus eu. “Nu e atât de rău. Nu are cum să fie chimioterapia mai rea decât sesiunea de la drept” (Atenție pentru cei ce vor să urmeze dreptul: să știți la ce să vă așteptați dacă eu am comparat sesiunea cu chimioterapia).

Totuși, tratamentul, condițiile nu atât de bune din spitalele românești și multe alte lucruri mi-au dovedit contrariul și da, a fost mai rău decât sesiunea de la drept. Mă bucur că pot să mă uit în urmă acum și să zâmbesc, chiar să râd. Mi-am dat seama atunci că în viață există lucruri mult mai prețioase decât o diplomă importantă sau o carieră strălucitoare. Nu diploma de la drept s-a dus să doneze sânge pentru mine, ci prietenii care mă voiau în continuare în viață. Tot ei au fost cei care veneau zilnic la mine la spital cu tot felul de bunătăți și își petreceau timpul cu mine, făcându-mă să râd și să uit de cateterul prin care îmi curgea chimioterapia. 
De asemenea, am realizat că toata lumea se poate înșela, chiar și specialiștii. După câteva luni, doctorii din Cluj mi-au spus că tratamentul nu merge, că ei au făcut tot ce au putut. “Acum e timpul ca și Dumnezeu să facă ceva”. Și Dumnezeu chiar a făcut ceva și m-a dus într-o altă țară și un alt spital, unde șansele mele de vindecare au crescut. Să ceri mereu și a doua opinie.

Cea mai importantă lecție : nimic nu ține locul familiei, părinților iubitori care au facut tot pentru ca tu să ai doar șansa de a rămâne în viață și un prieten adevărat care te iubește și rămâne lângă tine chiar dacă nu mai ai păr și cântărești 40 de kilograme. Ei mi-au deschis ochii și m-au făcut să înțeleg că adevărata valoare a unui om este în interior, ține de frumusețea sufletului, nu de exteriorul care este schimbător. 
Ți-am citit blogul și m-am întrebat de unde ai atâta optimism și putere. Îmi amintesc cum ai scris la un moment dat că dupa pierderea părului în urma chimioterapiei  purtai niște turbane chic și băscuțe elegante și că femeile pot fi frumoase în orice situație. Cum ai reușit să nu-ți pierzi speranța?

Niciodată nu m-am întrebat “oare voi trăi?”. Știam că e o boală tratabilă; boală foarte grea, dar tratabilă. Țin minte că după prima cură de chimioterapie, o altă pacientă din același salon cu mine, indignată oarecum de buna mea dispoziție, mi-a spus “Lasă, că nu știi tu ce te așteaptă!”. Acea frază parcă m-a descurajat mai mult decât toate veștile rele pe care le primisem până în acel moment. Mi se părea că a ieșit la iveală răutatea din om și m-am decis atunci ca eu să nu fiu așa. Dacă voi avea vreodată ocazia să spun ceva, să nu fiu negativistă, ci să încurajez și să împrăștii optimism. Părul știam că urma să cadă, dar nu am așteptat. După prima lună, în seara în care am ajuns acasă, am rugat-o pe mama mea să îl taie pe tot. Deja începuse să se subțieze. Aveam părul lung și ondulat de aproape 8 ani. Credeam că voi izbucni în plans când mă voi duce în fața oglinzii, însa chiar mi-a plăcut cum arătam aproape cheală. Așa că nu am plâns, ci chiar m-am simțit bine. Am zâmbit larg.
O prietenă din Paris a venit la mine și mi-a adus o pungă întreagă cu fulare, eșarfe și accesorii. Mi-a spus că ea vede mereu arăboaice cărora nu li se vede părul, nici chiar toată fața și totuși sunt femei frumoase. Atâta timp cât îmi păstrez zâmbetul pe buze, mi-am dat seama că voi continua să fiu frumoasă. Astfel, zâmbetul mi-a rămas cel mai bun accesoriu și cel mai frumos lucru pe care l-aș putea purta. Plus că restul pacientelor de la hematologie au fost atât de încântate de “noua modă” cu turbane și fundite, încât s-au accesorizat și ele la fel. 

Din fericire, povestea ta are un happy ending demn de o ecranizare. Povestește-ne puțin despre cum ai ajuns studentă în Paris.

Am ajuns la spitalul St Antoine din Paris în ianuarie 2014. Asistenta și infirmiera m-au așteptat în salonul meu, lângă patul meu cu o saltea super confortabilă și televizor. Nu mi-a venit să cred când am văzut condițiile și încă ele și-au cerut scuze că nu mi-au pregătit un salon mai mare, dar era singurul disponibil. Nu le-am spus că salonul respectiv arată mai bine decât unele camine studențești din România, dar în fine. Am stat aproape un an întreg în spital, cu tratamentul cu citostatice reluat, transplantul, terapia intensivă. Mi-am făcut mulți prieteni la acel spital și am rămas impresionată în mod plăcut de comportamentul oamenilor de acolo. Nu m-am simțit marginalizată sau discriminată pentru că eram româncă, ci din contră. Pentru că nu înțelegeam limba atât de bine la început, au avut grijă să primesc asistente care vorbeau și engleza. 
La sfârșitul lui septembrie 2014 am fost lăsată acasă și mi-am început perioada de recuperare. Făceam kinetoterapie, foloseam la mers un baston foarte fain, ca dr. House, de care eram foarte mandră. Deoarece existau multe efecte secundare după transplant, motiv pentru care trebuia să mă duc la spital de două ori pe săptămână (și acum la fel) pentru analize de sânge și tratament de fotofereză (în Romania nu există încă aparat de fotofereză…în 2014 cel puțin nu exista), ideea de a mă întoarce la Cluj și a termina dreptul a fost exclusă din start. M-am reorientat. Nu era ca și cum îmi voi petrece toata viața în spital. La sfârșitul lui 2014 am început să mă uit peste ofertele universităților. 
În Franța, pentru a te înscrie la facultate, trebuie mai întâi, cu câteva luni înainte de bac, să completezi un formular național, ca o bază de date cu toate notele tale din ultimii ani, bacul, notele din sesiunile anterioare etc. și apoi, în funcție de preferințe, să îți întocmești o listă cu facultățile și specializările pe care le preferi. Unele facultăți cer doar dosar electronic, altele cer depunerea dosarului direct la facultate. Acel dosar trebuie să cuprindă notele (legalizate și traduse, în cazul meu), un CV, scrisoarea de motivație, test TCF, DELF sau DALF trecut cu cel puțin nivel B2. Prima mea opțiune a fost psihologie, la Rene Descartes, tocmai pentru că mi se părea un domeniu foarte interesant. Trecusem prin ceva schimbări, chiar traume, cu brio, și cred că îmi doream să îi ajut și pe alții să facă la fel. Este foarte demoralizant să știi că ai o boală care te seacă pe interior și ca să omori boala, ai nevoie tot de otravă. E ca și cum alegi răul mai mic, în cazul chimioterapiei, deoarece dacă nu te va omorî chimioterapia, boala cu siguranță o va face. Plus că psihologa de la spital mi-a recomandat un mediu cât mai lipsit de stres posibil.
A doua opțiune a fost dreptul de la Sorbona, iar a treia – Științele Comunicării de la Sorbonne Nouvelle. Facultățile se aleg în funcție de opțiunile personale. Prima mea optiune a fost psihologia. Acolo îmi doream să intru. Și pe 3 iulie mi-a venit răspunsul prin curier, cu foaia și dosarul pe care trebuia să îl completez pentru a fi oficial înscrisă. Am fost atât de fericită, în special pentru că uitându-mă la data poștei, mi-am dat seama că am fost în prima tranșă de studenți selectați. Fusesem aleasă printre primii.
Săptămâna trecută am dat deja primele examene și până acum, notele confirmă că a fost o idee foarte bună să vin la această facultate. Pe lângă faptul că sunt foarte bine organizați administrativ, profesorii își dau interesul nu doar pentru materia predată, ci pentru noi ca persoane. Odată am ajuns la seminar chiar după ce am fost la spital, profesorul mi-a observat bandajele de pe mâini și m-a trimis acasă, spunându-mi că el vede interesul pentru materie, însă momentan e mai important să mă fac bine, nu să fac prezența.

Mă simt bine când trec zilnic pe lângă turnul Eiffel. Îmi aduc aminte că în urma cu ceva timp stăteam la chimioterapie. Acum sunt studentă și încep iar să mă bucur de viață și de ce are Parisul de oferit. 

Ce sfaturi de om înțelept ai pentru studenții care citesc interviul ăsta?

Am învățat în acești doi ani mai mult decât în 20 de ani de viață. Dacă pici un examen, nu e sfârșit de lume, la fel cum nota 10 nu îți garantează că știi materia perfect. Studenții de la drept și nu numai trebuie să fie conștienți de responsabilitatea enormă pe care o au în ceea ce îi privește pe oameni. În mâna voastră stă libertatea omului, viața lui, poate tot pentru ce a muncit el o viață întreagă. În facultate cred că trebuie să înveți mai mult decât teoria predată de profesori. Trebuie să îți formezi principii de om sănătos, moral, care să funcționeze bine într-o societate; să arăți compasiune și să știi totuși să te bucuri de viață, de oamenii de lângă tine și de prieteni. 
Când știi ce vrei nu e greu să iei decizii. Mai greu e să îți dai seama de cei ai nevoie și să acționezi în consecință. Poate eu am vrut neapărat să fiu procuror. Nu mi-a fost greu să îmi aleg facultatea sau orașul în care voi studia. A fost însă destul de greu să îmi dau seama că pentru o șansă la viață trebuie să renunț la țara în care m-am născut. Dar uite că fiecare șut în fund e un pas înainte. Acum nu mai stau pe un pat de spital, ci mă voi duce la Salonul de Ciocolată să mă bucur de viață și să îmi încânt papilele gustative. 

Ultimul lucru pe care vreau să-l adaug : odată ce ți-ai dat seama de ce ai nevoie, hotărăște pentru tine să nu fii mediocru, ci țintește spre excelență!
It's only fair to share...Share on FacebookTweet about this on TwitterPin on PinterestShare on Google+Share on LinkedInEmail this to someonePrint this page

One thought on “Interviu cu Alida Moca. Țintește spre excelență

Leave a Comment