Colectiv

Aseară am primit un mesaj să deschid televizorul, că e haos. Eram acasă, mă jucasem cu mâța toată seara și mă pusesem în pat, gândindu-mă că e probabil primul Halloween în care nu ies în oraș nici măcar ca să beau un pahar de vin sau o bere cu prietenii. În alți ani aș fi profitat de orice ocazie să mă distrez. Suntem tineri, e normal. Am aprins televizorul și am împietrit. Au urmat discuții cu prietenii, mesaje pentru ai mei să știe că-s acasă, urmărirea reacțiilor oamenilor și căutarea unor răspunsuri. Am intrat pe pagina destinată concertului și am văzut o cunoștință care dăduse attending. Atunci am simțit cu adevărat fiori.

Din fericire, am aflat că a scăpat. A alergat spre ieșire, dar, din cauza panicii, oamenii au doborât-o. Bucăți de materiale în flăcări au căzut peste cei care erau deasupra ei, motiv pentru care ea nu a suferit arsuri, însă a simțit cum e strivită. A reușit să iasă. Alții nu. Au murit tineri. Ca mine și ca tine. Tineri care au ieșit vineri seara la un concert. Așa cum am ieșit și eu, și tu de atâtea ori. M-am gândit la ai mei, care întotdeauna m-au rugat să-i sun când ajung acasă, să știe că sunt bine. Mereu le spuneam plictisită “hai, mă, ce mi se poate întâmpla?”. Se pot întâmpla multe. Aseară a fost vorba de un incendiu. Mâine poate fi altceva.

De dimineață am vorbit cu fosta mea colegă de cameră. Mi-a spus că are 4 prieteni care erau aseară la concert. “Trei sunt în spital. Pe cel de-al patrulea l-au găsit“. Acum câteva minute am văzut pe Facebook o știre în care i-am recunoscut numele. Decedat. Am privit șocată poza lui, apoi am citit comentariile. Cineva spunea că așa merită, dacă a sărbătorit Halloweenul. Și atunci am simțit nevoia acută de a pocni persoana respectivă. Și pe toți cei care sunt atât de imbecili încât postează videoclipuri precum Vunk – Artificii pe tavan sau Anna Lesko – Ard în flăcări, care se distrează întrebând retoric dacă a fost incendiară atmosfera la concert. Apoi brusc mi-a fost milă de ei, pentru că cel mai probabil sunt copii cu conturi false care găsesc asta amuzant, care n-au pierdut pe nimeni, care n-au primit educația necesară, care nu înțeleg respectul, empatia și solidaritatea. Mai sunt și cei “maturi”, deci nu puștani, dar la fel de limitați în gândire. Cei care prind câteva idei din avalanșa de informații din media, opinii de pe bloguri și păreri expuse în statusuri, le preiau ca atare și nu le trec prin filtrul gândirii.

  1. Tragedia

Ceea ce s-a întâmplat aseară e cutremurător. Numărul celor decedați e format din două cifre. Al răniților din trei. Numărul celor care suferă e însă mult mai mare. Nu e nevoie să cunoști personal pe cineva care a fost acolo, e suficient să ai câteva date. Da, tragedii au loc în fiecare zi. Da, presa o să aibă subiect pentru o lună, apoi va apărea altceva. Da, lumea uită. Și tu, și eu. Și e normal, dar asta nu transformă situația într-una mai puțin dramatică. Faptul că noi ne vedem în continuare de viață nu se bate cap în cap cu faptul că aseară a avut loc o tragedie.

  1. Empatia

Astăzi s-a prăbușit un avion cu peste 200 de persoane. Mai multe victime. Ați văzut la fel de multe reacții? Nu. Empatia nu ține de cifre. Tinerii ăia de aseară erau ai noștri. “Aș fi putut fi eu”, ne-am spus mulți aseară. “Copilul meu ar fi putut fi acolo”, au zis și părinții. Transpunerea asta simpatetică ține de omenie. La unii e mai pronunțată, la alții lipsește. Nu vreau să fiu ipocrită. N-am simțit atâta empatie în cazul maternității Giulești, de exemplu, pentru că nu m-am identificat cu cei implicați. Asta nu înseamnă că nu mi-a părut rău, nu înseamnă că n-a fost o altă tragedie. Nu zice nimeni să porți doliu, să nu mai ieși din casă, să jelești, să rămâi blocat în timp. Cum spuneam mai sus, viața merge înainte și asta nu ne face niște ticăloși. Suntem diferiți, reacționăm diferit, dar există un numitor comun: omenia. Să n-o călcăm în picioare aruncând cu noroi și insulte doar pentru că nu ne regăsim în situația respectivă.

  1. Vinovații

Se desfășoară o anchetă. Va urma un proces lung. Rezultatul e departe. Totuși, văd că pe rețelele de socializare s-a stabilit deja cine sunt aceștia. Fiecare dintre noi condamnă pe cineva. Administratorul clubului, membrii trupei, participanții la concert, autoritățile, biserica, Halloweenul, diavolul, prostia. Poate fiecare dintre noi are puțină vină. Fiecare dintre noi a spus la un moment dat “las’ că merge și-așa”, încurajându-i fără să ne dăm seama pe cei care nu respectă niște reguli. Proprietarii cluburilor care nu le-au respectat vor spune că dacă respecți legea, ieși pe minus. Cei care impun taxele vor arăta cu degetul spre alții și tot așa. În cazul ăsta trebuie să fie trași la răspundere cei care au cea mai mare parte din vină, clar, dar hai să nu ignorăm și praful ăla de responsabilitate care stă pe umerii tuturor. Recunosc că nici eu nu am întrebat niciodată când am fost la un concert dacă există toate autozitațiile necesare, pentru că te gândești că nu-i treaba ta, dar dacă am refuza cu toții să frecventăm locurile cu nereguli…? E păcat că trebuie să moară oameni ca să astupăm gropi, să castrăm câini, să construim adăposturi, să îmbunătățim condițiile din spitale, să verifice cineva condițiile cluburilor.

  1. Ce facem?

E clar că nu putem da timpul înapoi. Copiii ăia au murit prea devreme, da. Oamenii ăia, din cauza unora sau a altora, puteau fi azi acasă, în siguranță, dar nu sunt. Și acum, concret, ce facem? Admitem că a fost o tragedie. Manifestăm puțin respect pentru cei care și-au pierdut viața și rudele lor. Arătăm empatia. Cum? Donând sânge, consolându-i pe cei care suferă. Apoi ne vedem de viață, dar luăm măsuri de prevenție, ca să nu mai fim nevoiți să combatem. Fiecare dintre noi.

Celor care strigă că tinerii ăia își merită soarta, că au atras forțele răului, că nu-l iubeau pe Dumnezeu, le sugerez să se gândească la contradicția dintre ceea ce ne învață religia (nu BOR) și ceea ce scot pe gură, să se roage pentru ei și pentru cei care se zbat între viață și moarte, dacă cred cu tărie în puterea gândului, în legea atracției, în Dumnezeu. “Ajută-ți aproapele” nu e urmat de completări precum “dacă acel aproape are aceleași convingeri ca și tine”. Dacă pupi moaște și construiești biserici, dar nu ești în stare nici măcar să transmiți un gând bun pentru semenii tăi și ești primul care aruncă cu piatra, n-ai înțeles nimic.

Există totuși speranță. O arată miile de oameni care au donat azi sânge și aceia care vor face asta și săptămânile următoare (e foarte important, pentru că zilele astea nu mai e nevoie de sânge), privirile triste pe care le-am văzut azi pe stradă, solidaritatea.

 

Leave a Comment