Interviu cu Alexandra Butănescu. Ni hao!

Alexandra Butănescu e o româncă de numai 23 de ani, plecată la 8000 km. de casă pentru a preda engleză copiilor chinezi. O cunosc de 9 ani, am împărțit aceeași cameră în primul an de facultate și nu a încetat să mă surprindă niciodată prin entuziasmul ei pentru…orice și prin dorința de a experimenta lucruri noi. S-a întors recent în țară pentru reînnoirea vizei și, ascultându-i poveștile, mi-a venit ideea să facem un interviu.
La sfârșitul liceului ai hotărât să studiezi japoneza la Facultatea de limbi străine din cadrul Universității din București. Privind în urmă, a fost o decizie inspirată sau nu?
N-o să regret niciodată decizia de a studia limba japoneză. Am iubit-o și o voi iubi mereu. Regret doar ca nu am fost la o facultate despre care să zic “da, băi, am făcut ceva în ăștia 3 ani!”. Poate unii mă vor contrazice (în special profesorii), dar, din punctul meu de vedere, Facultatea de limbi străine din cadrul Universității din București este o pierdere de vreme. Poti să înveți o limbă străină și singur sau cu 2-3 cursuri online, iar o limbă dificilă precum japoneza sau chineza se învață doar ajungând în țara respectivă. Nu pot decât să le urez succes celor hotărâți să dea admiterea sau celor care studiază deja la facultatea pe care am absolvit-o și eu.

Știu că studenția e o experiență diferită pentru fiecare, însă mă simt datoare să vă avertizez că e posibil să ajungeți la concluzia că v-ați pierdut 3 ani din viață, rămânând doar cu o bucată de hârtie, care, pe deasupra, mai durează și câțiva ani să se elibereze – vizitați secretariatul din Edgar Quinet pentru mai multe detalii. Dacă ar fi să mă întorc în trecut și să aleg din nou, probabil m-aș orienta către o facultate mai „utilă”.
Ce? Ai zis să fiu sinceră.

E ok. Tu ai lucrat în timpul facultății și ai dat meditații. Îi sfătuiești pe studenți să încerce să se descurce singuri sau crezi că e mai bine să-și vadă de cursuri până la absolvire?
Asta depinde de fiecare persoană în parte și de facultatea la care s-a înscris. Evident, dacă ești la medicină sau arhitectură, nu ești atât de nebun încât să lași baltă facultatea și să te apuci să faci bani pentru că…nu! E o idee proastă. Mai bine supraviețuiești cu 50 de lei pe săptămână și ajungi să termini facultatea când trebuie. Vin și banii mai târziu. Mai greu, dar vin.
Dacă ești la o facultate relativ ușoară, unde nu frecventezi decât 2-3 cursuri/seminare pe săptămână, ar fi util să-ți miști curu’ din casă și sa faci ceva cu viața ta în afară de pompat alcool în ficat. Orice muncă, chiar și un voluntariat la un concert sau un internship neplătit, contează extraordinar de mult.
Ai plecat în lume singură, cu niște haine și o tonă de curaj. Cum ai ajuns să predai engleză în China, în contextul în care ai studiat japoneza?  
În 2014 m-am trezit panicată că nu fac nimic cu viața mea. Lucram la un call-center, îmi dădeam licența și simteam ca nu am nimic. În realitate, fără să am habar, aveam totul: o familie minunată, prieteni pe care o să-i ador până îmi dau duhul, o relație care părea să se îndrepte undeva, un salariu decent…dar nu era de ajuns. Niciodată nu e de-ajuns. Și într-o zi ploioasă am văzut pe Facebook o reclamă cu „Vrei să pleci în Hong Kong? Vrei să câștigi 2000$ pe lună și bla bla bla și încă un bla?”. Clar!
Îngerul meu păzitor a ajuns să fie AIESEC. Am dat peste persoane care n-au vrut decât să mă ajute și am aplicat peste tot: Japonia, Coreea, Thailanda, China, iar cea mai bună și rapidă opțiune (speram să fiu plecată până-n septembrie 2015, altfel simțeam că o să ajung la spitalu’ 9) a ajuns să fie China. Am ajuns astfel să fiu distribuită undeva într-un oraș relativ mare, în comparație cu cele din România, cu 750$ pe lună, cazare și mâncare asigurate, însă aventura nu avea să fie deloc cum mă așteptam… 
La ce trebuie să se aștepte un tânăr care își lasă familia și prietenii în țară, alegând să plece în căutarea aventurii vieții lui?
Secretul e să nu te aștepți la nimic. Nu e niciodată cum te gândești sau speri. Viața este ca o găină beată. Poate ai noroc, poate n-ai noroc și o să fii prins într-o serie de circumstanțe nefavorabile, deci trebuie să ții cont că există și riscul ca din speranțele tale să se facă o mare ciorbă. Da, poate se dovedeste ca tot ce ai citit pe internet să fie adevărat, dar sfatul meu e să nu visezi prea mult, doar să fii hotărât și dispus să te adaptezi. O să vezi atunci ce va fi. Viata e mult mai frumoasă când o descoperi pas cu pas.
Eu am ajuns în mijlocul pustietății în China. Orașul „relativ mare” s-a dovedit a fi o suburbie sau un sat cu clădiri înalte. Am avut noroc să cunosc oameni minunati și acolo: o poloneză care s-a chinuit o saptămână cu mine să mă învețe să număr de la 1 la 10 în chineză și câteva cuvinte de bază, atât cât să pot să cumpăr săpun și suc de portocale. 
Am mai cunoscut și o româncă ce a ajuns să-mi fie colegă de suferință în orașul ăla mort în care trăiam și o chineză absolut genială, care nu m-a lăsat să intru de tot în depresie din cauza întorsăturii de situație, pe care, evident, n-o anticipasem.

Experiența de acolo nu a fost intru totul negativă, dar nici ce „mă așteptam” (acum mă credeți când vă spun nu e ok să aveți așteptări?). Și așa mi-am luat din nou bagajele, am stat „homeless” și „jobless” vreo 2 săptămâni și am ajuns într-un oraș superb care o să-mi rămână mereu în suflet: Shenzhen. 
Am gasit oameni faini și aici, am schimbat 2 joburi până am găsit ce căutam si am continuat să călătoresc prin toată Asia în fiecare vacanță. Next stop: Singapore! (01.10.2015)
Am citit undeva următoarele cuvinte: “călătoriile sunt drumul spre tine însuți”. Știu că ai avut ocazia să te plimbi destul de mult anul ăsta. Crezi că te-a ajutat să te cunoști mai bine? Ce planuri de viitor ai?
Calatoriile m-au ajutat să-mi dau seama ce vreau să fac în următorii 5-10 ani. Dacă mă întreba cineva acum un an la interviu: „Unde te vezi peste 5 ani?” i-aș fi răspuns „Eu nu știu ce-mi fac de mâncare diseară și tu mă întrebi unde o să fiu peste 5 ani?!”. Dar acum știu. Voi călători. Mă voi muta din țară în țară cum am făcut-o pentru prima dată în august 2014 și voi preda engleză copilașilor. 
Vreau să descopăr cultura tuturor țărilor din Asia și cred că atunci voi avea ocazia să mă descopar și pe mine. Simt că personalitatea mea se schimbă, din fericire spre bine, asemenea unui adolescent de 16 ani. Voi lupta încontinuu să-mi găsesc fericirea, chiar și în momente ca acesta, în care chiar mă simt împăcată cu viața mea. Refuz să fiu doar mulțumită. Asta sugerez oricărui om din lumea asta: să nu renunțe la lupta pentru fericire!
Și, până la urmă…. chinezii servesc câini la grătar sau nu?

În orasul în care trăiesc eu, nu. Oamenii chiar iubesc cainii și vezi non-stop câte un nene cu un chihuahua sau un pekinez pe stradă. Îi lasă să stea pe scaun ca oamenii, îi hrănesc numai cu mâncare scumpă și îi îmbracă și coafează în toate felurile. Mai rău ca Paris Hilton! Dar am auzit de anumite locuri în care gătesc câini pe bandă rulantă. Au existat multe proteste în legătură cu asta, atât din partea străinilor, cât și din partea chinezilor. Chiar s-a scris un articol pe BoredPanda despre o doamnă care a salvat 100 de câini de la moarte. În fine, China este o țară cu o cultură total diferită de a noastră, însă nu o să va stric plăcerea de a o descoperi singuri. No spoilers! 😀 

One thought on “Interviu cu Alexandra Butănescu. Ni hao!

Leave a Comment