Ana n-are mere. Ana are amintiri

Luna iunie s-a izbit frontal de jurnalul verde și au țâșnit scântei colorate. Fiecare mesaj de încurajare mi-a străpuns pieptul și a ajuns direct în inima mea. Bun, acum s-o las mai moale cu figurile de stil, că pot fi interpretate cu ușurință ca fiind simple figuri. 
Să vă povestesc ce-am mai făcut:
Am vândut cărți
Cartea mea a ajuns pe rafturile librăriilor, însă nu ăsta e motiv de mândrie, ci că de acolo le-a luat cineva acasă. Am vândut și eu aproape 100 de exemplare celor care mi le-au cerut personal și au mai trimis și cei de la editură prin toată țara celor care au comandat. Tata nu mai zice că o să rămân cu ele-n cutii, ci că va mai fi nevoie de un tiraj. Vedem. 
Am terminat masterul
În martie am terminat de scris disertația, m-am angajat pe un post de consilier juridic, apoi am băgat viteză în ceea ce privește Jurnalul, pentru că rămăsesem împotmolită-n anul II, iar totul trebuia să fie gata până-n mai (adică încă vreo 200 de pagini). Am scris ultimele pagini la Cluj, iar în noaptea de 1 mai am trimis forma finală editurii. A urmat sesiunea, apoi minunata restanță rămasă de pe primul semestru, iar la sfârșitul lui iunie am prezentat lucrarea de disertație, mi-am luat zecele și la revedere de la masterul de drept privat. Pam-pam.
M-am apucat iar de învățat
Pentru că nu vreau să repet greșelile de vara trecută, când intrasem în criză de timp, m-am apucat să mă pregătesc mai devreme pentru examenul din septembrie. Nu-l mai privesc ca pe o chestiune de viață și de moarte, că nu e. 
M-a pocnit inspirația
Foarte multe persoane m-au încurajat să nu mă opresc aici în ceea ce privește scrisul, lucru pe care oricum n-aveam în plan să-l fac, însă a început să mă bâzâie întrebarea “despre ce dracu’ o să scriu acum?”. 
Un tip mi-a scris, printre altele, o chestie adevărată și amuzantă după ce mi-a citit cartea: Fratele mamei, care e pictor și sculptor, mi-a explicat diferența dintre talentați și artiști în felul următor: primii au capacitatea să creeze, dar ceilalți, pe lângă asta, au nevoie să creeze, pe o simt ca atunci cand trebuie să te duci urgent să faci piș. 

Mi-am amintit la un moment dat de cuvintele lui în drum spre București. Priveam plictisită geamul murdar al autocarului, lăsându-mi gândurile să se târască în voie prin mintea mea ca niște viermi veseli și obezi. Brusc, zgomotul de fundal a dispărut, geamul murdar s-a spart, iar cioburile au tăiat realitatea în câteva fâșii care foșneau în bătaia vântului. M-am dus departe, prin 1980 și ceva, unde am văzut-o pe fata cu nume simplu și ochi verzi. Era un pui de om, cu piciorușe grăsuțe, ca viermii veseli și obezi. Mi-a zâmbit, dar n-am apucat să îi ating degețelele firave, că a și dispărut. Am văzut apoi o scenă cu ea la 17 ani. N-am mai rezistat, așa că am scos telefonul și am început să scriu:


Am alergat până nu ne-am mai simțit picioarele. Am alergat până am văzut negru în fața ochilor, dar am continuat să alergăm până ni s-au arătat din nou culorile. Am alergat până ne-a ieșit fumul de țigară din piele, până am auzit liniștea salvării, până aproape că am simțit gustul sângelui care ni se prelingea din rănile tălpilor. Frica te poate face alergător olimpic, însă pe noi nu ne aștepta o medalie la final. Am simțit totuși c-am urcat pe un podium când am găsit o mașină în care ne-am urcat. Șoferul nu a pus întrebări. Știa probabil că am fi călcat în picioare adevărul, iar lui i-am fi servit un shot de minciuni frumoase. Oricum, dacă i-am fi spus ceea ce se întâmplase cu adevărat, ar fi crezut că suntem niște puștoaice care se uită la prea multe filme. Dar, vezi tu, viața noastră era un film.  –  Ana

Serios acum, am cunoscut-o pe Ana. Nu e un produs al minții mele. Ana mi-a donat amintirile ei, iar eu i-am promis că nu a suferit degeaba, că povestea ei va dezbrăca oamenii de prejudecăți (dacă eu voi reuși s-o îmbrac în cuvintele potrivite). Ana are încredere în mine. Ana mai știe și că am de dat un examen în toamnă și că ziua învăț, iar noaptea scriu. 

O să fie o vară interesantă.

Leave a Comment