Jurnalul unei studente la drept

Mâine iese din tipar prima mea carte. Îndrăznesc să spun prima, pentru că nimic nu mă oprește să scriu până mor. Din fericire, așa cum am spus și într-un interviu, în privința scrisului nu am de dat examene care să stabilească dacă sunt suficient de bună. Nu există pragul notei 5 sau cel de 70 de puncte. Scriu ce vreau, când vreau, cum vreau. Dacă vreau. Și vreau.

M-a fascinat scrisul de când l-am descoperit. Tata a acceptat de-a lungul timpului că nu îi moştenesc felul calculat şi că semăn mai degrabă cu mama. Datorită ei, până la sfârşitul clasei I aveam cel mai frumos scris, deşi caietele mele erau subţiri. Totul trebuia să fie perfect. Îmi tremura mâna la fiecare temă. De multe ori, atribuiam calitatea de suspect stiloului, însă mama ştia mai bine, aşa că nu-l condamna niciodată. Îmi amintesc că odată nu mi-a ieşit un bastonaş. Nu s-a realizat rotunjirea, dom’le, părea mai degrabă un bastonaş care se uitase la filme porno. Mi-am ridicat privirea, ştiam că urma să… da, mi-a rupt foaia. De la început.

În clasa a V-a, scoteam poezii pe bandă rulantă, iar mama avea răbdare să mi le citească. Răbdarea aia de fier, specifică părinților. Erau de căcat, știu asta pentru că mi le-a păstrat, dar mereu îmi spunea “fugi și mai scrie una”. Nu știu dacă voia să scape de mine sau să mă încurajeze. Poate ambele. Poate nici n-are importanță. Tot când aveam vreo 11 ani, am cunoscut-o pe Loredana, prima mea profesoară de limba română. De dragul ei, am citit romane din care nu înțelegeam mare lucru, am memorat Luceafărul și am jucat într-o piesă de teatru în care i-am purtat rochia de mireasă. Da, tot 11 ani aveam, așa că am îndesat două șosete în locul cupelor corsetului. Loredana a plecat să predea franceză în Canada. Mi-a trimis un mail în care mi-a explicat că nu a avut tăria să vină la școală și să-și ia rămas bun, iar eu am plâns o lună. Mi-a zis să nu mă opresc din a scrie, așa că i-am trimis de-a lungul anilor sute de mailuri. Nu cred că la asta se referise. 

Mai târziu, m-am îndrăgostit de băieţi care au ştiut cum şi ce să-mi scrie, iar o cratimă pusă în locul nepotrivit mi-a alungat toţi fluturii din stomac, ca un spray contra insectelor. Fiecare poveste de dragoste sau de prietenie și-a găsit locul în zecile de jurnale penibile, cărora le-am dat foc ori pe care le-am înecat, pentru că la 15 ani ești mai dramatic decât e cazul. Mi-am făcut blog în 2010 şi am ştiut atunci că relaţia mea cu scrisul e oficială. M-am îndrăgostit de el cu fiecare cuvânt. Din dragostea noastră au rezultat multe articole frumoase. Mă rog, unele au ieşit handicapate (le lipsea introducerea, concluzia sau… sensul). Nu a contat nicio clipă că n-am avut cititori şi nici că am scris uneori despre lucruri la fel de utile ca şosetele rupte. 

Ideea de a scrie o carte m-a lovit ca o cărămidă. Am văzut stele verzi (poate de-asta am ales câțiva ani mai târziu coperta verde), apoi m-am dezmeticit, dar ea era încă acolo. Dacă la început o visam în fiecare noapte, ulterior am început s-o visez și când nu dormeam. Mă urmărea peste tot, dar nici nu-mi doream să plece. Din fericire, n-a plecat.

– Am decis să scriu o carte, le-am spus la telefon părinților mei, într-o zi de primăvară.
– O carte? Tu? Despre ce?
– Despre studenție.
– Pune mâna pe carte, Raluca, lasă prostiile, m-a descurajat tata.
– O să pun mâna și pe cărțile altora, dar și pe a mea. O să vezi.
– Eu cred că poți s-o scrii, mi-a zis mama. De mică mă urmăreai prin casă cu poeziile tale. Nu cred că o să-ți fie prea greu. Dar cine ți-o publică? Nu cunoști pe nimeni.
– Ideea e să ajungă la public. Pot să fac un e-book sau… nu știu. Văd eu.
– Ar fi mai frumos să scoți o carte normală, să o pot citi și eu, nu un “ibuc”.
– O să ți-o scot la imprimantă dacă e nevoie. Și te voi urmări cu ea prin casă.

Tata plecase de mult în altă cameră. Nu l-a interesat subiectul. Dimpotrivă. De fiecare dată când îl mai aduceam în discuție, se lăsa o liniște specifică cimitirelor. Nu l-am impresionat nici când i-am spus că toți prietenii mă susțin și cred că e o idee bună. Nici când i-am zis că mă urmăresc câteva mii de oameni. Nici când l-am anunțat că Nicoleta, fosta mea seminaristă de fiscal, îmi citește blogul. Nici când, din vorbă-n vorbă, am aflat că și-a deschis propria editură. Nici mult mai târziu, când l-am sunat bucuroasă, să-i spun că Nicoleta mi-a promis că mă va ajuta să scot cartea. Ce-i drept, a avut o tresărire luna trecută, când i-am arătat coperta, dar mi-a zis că nu-i place.

– Și cât o să coste una?
– 35 de lei.
– Hahahahah, n-o să ți-o cumpere nimeni!
– Băi, ești culmea! Mulțumesc pentru încurajare! Vezi că încă n-a fost tipărită, așa că pot să modific tot ce-am scris frumos despre tine.
– Nu e vorba de susținere, Raluca. Îți spun doar ce o să se întâmple.
– Bine, Tata Omida.

Mâine apare cartea. Acum am început să visez ziua lansării. Și am început să visez că în ziua lansării, Romeo Popescu va veni să ne vorbească tuturor, poate chiar să ne recite o poezie. Poate în ziua aia ceva o să-l miște și pe tata. Sau poate va trebui să fie cutremur pentru ca asta să se întâmple. Sau poate oamenii nu trebuie schimbați, ci priviți ca niște personaje. Poate tocmai felul lor de-a fi ne împinge să facem unele lucruri, să privim lumea cu alți ochi și să înțelegem că întotdeauna există și o altă perspectivă asupra realității.

Dedic cartea asta părinților mei,
Că dacă ei n-ar fi, nici eu n-aș povesti.

 

Comandați cartea cu 20% reducere (35 de lei) direct la: 0725 356 750
sau transmiteți un email  la adresa office@editurasolomon.ro
Pentru detalii: click aici

11 thoughts on “Jurnalul unei studente la drept

  1. Sunt sigura ca tatal tau e mandru de tine chiar daca nu pare el foarte convins de ceea ce ai facut si in adancul sufletului sau se bucura nespus!
    Abia astept sa citesc cartea! 🙂

  2. Cred că așteptăm cu toții link-ul pentru comanda, poate și doar pentru a face front comun în ciuda tatălui tău cârcotaș (să nu crezi tu că-n sufletul lui nu e mândru și de aceastră ispravă a ta) 😛

  3. Buna Raluca! Iti citesc de mult blogul si tot aveam incercari de a-ti trimite un mesaj, insa mereu esuate 🙂 Acum, cu lansarea cartii tale, nu puteam sa nu te felicit si sa iti urez mult succes in activitatea juridica/publicistica..Si eu am terminat facultatea de drept la Universitatea Bucuresti (acum vreo 7 ani..intr-adevar), insa traiesc inca o data acesti 4 ani odata cu tine si prin tine..Au fost ani grei, stiu despre ce vorbesti si ai dreptate, insa dupa ani si ani iti amintesti cu drag de momentele "grele", de examenele la drept roman si drepturile omului, de profii X si Y a caror prezenta te intimida etc..Acum e diferit si imi pare rau ca nu am profitat mai mult de anii studentiei..Poate reusim sa ne cunoastem personal intr-o zi cu toate ca momentan eu nu sunt in tara (oricum, ne "avem" pe Facebook, poate asa reusim sa conversam..) Inca o data, mult succes! 🙂

  4. Multumesc! Cam asta inseamna, cel putin pentru cartea asta. Am semnat un contract, asa ca nu eu mai decid pentru urmatorii 5 ani pe ce suport se va comercializa cartea 😀 am semnat pentru exemplare tiparite, deci daca o doriti, va trebui s-o cumparati asa. Cred ca urmatoarea carte va fi un e-book, dar cine stie ce subiect va avea.

  5. Cand am intrat in clasa a9a am inceput sa-ti citesc blogul. Stiam ca vreau sa dau la drept si ma fascina viata aceasta de student privita prin ochii tai. Acum am terminat clasa a12a si astept examenul (de care imi e foarte frica:)) ) In fine. Ideea e ca nu imi vine sa cred ca ai ajuns unde ai ajuns si vreau sa te felicit, sa iti urez mult succes in continuare si sa iti multumesc pentru ca mi-ai oferit un "sneak peek" care mi-a placut mult! 😀

  6. Hey! Multumesc frumos pentru mesaj. Nici mie nu-mi vine sa cred ca au trecut atatia ani de cand scriu aici si ca am reusit sa le arat celor interesati toata studentia mea 😀 era pacat sa ramana doar la stadiul de blog. Iti urez o tona de bafta la examen si astept sa-mi scrii ca ai intrat la buget!

  7. Am scris si eu. Am inceput sa scriu nu cu mult timp in urma. Am doua carti scrise deja, dar mi-e frica sa le tiparesc si nu mi-e frica de respingere. Mi-e frica de ce s-ar intampla daca mi-ar merge. Nu toata lumea scrie, si mai ales, nu toata lumea care scrie poate trai din asta …

    Parintii meu au fost mai deschisi la idee, dar in niciun caz nu au fost entuziasmati pana la oase. Sa trec la subiect – faptul ca am citit articolul asta m-a adus la lacrimi. Mai ales dialogul cu parintii. Si n-am putut decat sa zambesc cand am vazut "35 de lei; Hahahahah, n-o să ți-o cumpere nimeni!", iar apoi, in josul paginii, "comandati cartea (35 de lei)"

    Nu stiu ce vreau sa transmit cu mesajul asta … dar am simtit ca trebuie sa-l scriu si ca trebuie sa-ti multumesc pentru acest articol.

  8. Ti-am citit cartea, Raluca. Mi-a placut și am sa o recomand copiilor care se pregătesc pentru o carieră juridică pentru ca mulți se vor regăsi în paginile ei.
    Jurnalul unei studente la drept este un Ghid Gourmet al studentului care intră în facultate cu mândrie, aspirații și încredere și după multă transpirație, alcool și nopți albe primește diploma care atestă că a terminat studiile și…cam atât.
    Angajatorii doresc experiență, flexibilitate, competențe lingvistice etc, dar puțini sunt cei care întind mâna și acordă încredere tinerilor.
    Studentul român este ca un gladiator: așteaptă alături de ceilalți să intre în arena leilor, se trezește de multe ori că trebuie să se lupte cu prietenii și nu alături de ei, iese din luptă sfâșiat, asta dacă nu abandonează.
    Tu ești un caz fericit, nu ai abandonat lupta ci ai schimbat armele. Bravo, Raluca!

Leave a Comment