Ca protonii

Rar se întâmplă să te lovească un soi de revelație care să te facă să simți că ai trăit cu ochelari de cal până-n momentul ăla, care să te determine să te oprești din orice ai face, să te uiți ca boul în gol și să exclami: „bă, ce prost am fost…”. Există totuși astfel de momente, când totul devine clar, dar obișnuiți fiind cu ceea ce credem că e normal, uneori ignorăm gândurile bune care plouă peste noi, trimise probabil de undeva de sus (evident că de sus, ploaia nu curge de jos în sus).

Îmi amintesc că am trăit acum câțiva ani un moment din ăsta. Eram în autocar, în drum spre București și mă lăsam copleșită de gânduri negre. Maică-mea fusese în comă și mă așteptam să mă sune în orice clipă cineva să-mi spună să mă pregătesc de înmormântare. Atunci, din senin, m-a lovit cu putere ideea că nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru nu e întâmplător.

Cum ar fi să scriu despre asta? Să le spun oamenilor povestea ei, să înțeleagă ce e depresia clinică și să-i ajute la timp pe cei care nu se mai pot ajuta singuri? Oare nu cumva tocmai mama mea a fost la un pas de moarte pentru că eu pot aranja niște cuvinte în așa fel încât să transmit celorlalți ce e de transmis? Nu, Raluca, ești o proastă! Cum poți spune asemenea idioțenii? Maică-ta e bolnavă și tu te gândești la cai verzi pe pereți. Nu ești o scriitoare și n-o să fii niciodată. Nu ești tu în măsură să le vorbești oamenilor despre depresie, copil răsfățat! Vezi-ți de ale tale, șterge-ți mucii de la nas și joacă-te cu puța-n nisip sau ceva…”. 

Mi-am zis atunci că POATE voi scrie despre asta când voi fi sigură că nu mai există pericolul să o văd pe mama într-un sicriu mai devreme decât e cazul. O lună mai târziu, a avut a doua tentativă de suicid și m-am certat cu Universul. Ce galaxia mă-tii încerci să-mi transmiți? Las-o în pace, că nu ți-a greșit cu nimic… Lasă-mi-o!”.


Mi-a lăsat-o doar după ce am înțeles că oamenii sunt produsul gândurilor pe care le au. Dacă tu ajungi să crezi că nu mai ai niciun rost pe lumea asta, vei acționa în consecință. Dacă ești convins că poți scrie ceva ce nu s-a mai scris, vei scrie. Dacă-ți repeți că nu o să iei examenul, că nu poți învăța atâta materie într-un timp scurt, că e sfârșitul lumii dacă ai avut un eșec, că nu o să-ți găsești job, că nu o să faci nimic cu viața ta, că nu, că nu, păi atunci NU. Nu suntem totuși prea tineri să avem atâtea gânduri negative?  
După ce mi-a citit cartea, mama mi-a spus: Mi-ai descris stările de atunci mai bine decât aș fi putut eu să o fac. Mi-am dat seama cât de rău am fost și cât de mult am evoluat. Ralule, gândurile te pot băga-n pământ, dar te pot trimite și foarte sus. Tu trebuie să fii sus”. 

If I can see it, then I will believe it.
No, no, no. If you can believe it, then you will see it.

One thought on “Ca protonii

Leave a Comment