El derecho de sucesiones

Aştepta metroul cu sufletul la gură, deşi nerăbdarea ei nu avea legătură nici cu sufletul, nici cu gura, ci cu vezica. Încerca fără succes să-şi ignore palmele transpirate, dar era greu. Singurul gând care o consola era că doar patru staţii o despărţeau de toaleta de acasă.
S-a uitat la ecranul pe care era afişată ora la care urma să vină metroul. Încă două minute. O sută douăzeci de secunde.
– Domnişoară, daţi-mi şi mie un leu să-mi iau o pâine…
– N-am!, s-a trezit urlând de parcă omul îi ceruse tot portofelul, trei ani din viaţă şi cinci firimituri din suflet.
Câteva persoane din jur şi-au întrerupt conversaţiile plictisitoare şi i-au aruncat priviri pline de dispreţ. „Ce-o fi cu nebuna asta?”, parcă-i auzea. A simţit cum tot sângele i se adună-n obraji şi, asemenea unui musafir nesimţit, nu mai vrea să plece. Ruşinea i-a desenat ideea de a scoate un leu şi de a alerga după cerşetor, cerându-i iertare, însă, din fericire, şi-a dat seama cât de ciudat ar fi fost înainte de a-şi mişca picioarele din loc. Pentru câteva secunde a uitat că era la un pas de a face pe ea.
Un curent de aer rece i-a mângâiat faţa. Asta însemna un singur lucru: îi venea metroul. Îl aştepta ca pe un Făt-Frumos pe un cal alb, care urma să o ducă departe…la toaletă. Un zâmbet tâmp i s-a instalat pe faţă, însă a îngheţat şi a căzut instantaneu pe jos, spărgându-se în milioane de bucăţi de buze moi, atunci când a văzut că nu era metroul care mergea în direcţia casei ei. Era celălalt. Zmeul, călare pe o creatură hidoasă care se deplasează pe şine! 
A privit disperată în jurul ei, însă nimănui nu părea să-i pese. La urma urmei, ce însemnau pentru ei câteva minute de aşteptare în plus? Pentru ea, era diferenţa dintre a simţi o căldură galbenă între picioare, de faţă cu vreo douăzeci de străini, şi a se uşura într-un mod civilizat. De dimineaţă, când ieşise din apartament, ultimele cuvinte pe care soţul i le adresase fuseseră: „…şi eşti o căţea egoistă”.  Acum asta a devenit brusc amuzant. S-a gândit că ar fi vrut să fie o căţea în momentele ălea. Câinii se pişă oriunde, fără să-i intereseze dacă sunt priviţi ori arătaţi cu degetul. 
Trei minute au trecut precum trei veacuri. Se simţea bătrână când a sosit metroul şi să nu uităm că unii bătrâni suferă de incontinenţă urinară. Nici Făt-frumos nu arăta aşa cum sperase – era un metrou vechi, îmbrăcat prea colorat pentru gustul ei. Bătrânelul ăsta nu a îmbrăţişat-o când s-a oprit în faţa ei. Nici măcar nu şi-a deschis larg braţele, una dintre uşi rămânând blocată. Singura ei consolare a fost că a găsit un loc liber. Bine, adevărul e că l-a dobândit prin mijloace care implică o minciună mare cât o gravidă: a spus cuiva că e însărcinată.
Telefonul a început să se zbată în buzunarul genţii, vibrând puternic. 
– Alo!
– Doamna Popescu?
– Da, spuneţi!
– Doamnă, ne pare rău să vă anunţăm că soţul dumneavoastră a …
A murit. Atât semnalul, cât şi soţul. Aţi putea crede că a făcut infarct dacă vă spun că în dimineaţa zilei despre care vă povestesc, domnul Popescu aflase că doamna Popescu îl înşela. Da, de-asta îi adresase cuvinte pe care în mod normal nu le-ar fi scăpat din lesă. Şi nu-l înşela de ieri, ci de câteva luni! Însă nu, nu i-a cedat inima. Se pare că era o după-masă dementă, cu gernăprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge sătreci o stradă ca să ai senzaţia că dispari, iar domnul Popescu ieşise doar să-şi limpezească gândurile. Nu ştia că apa îngheaţă când e ger? Or, dacă şi-a băgat toate gândurile la limpezit, toate au îngheţat, inclusiv cel ce conţinea informaţia că nu-i în regulă să mergi pe sub nişte ţurţuri mari, la fel de ascuţiţi precum colţii unor fiare.
Nu, n-a murit nici din cauza asta. Ţurţurii nu s-au desprins. Norocos a fost, însă s-a dovedit că domnul Popescu nu era tocmai la fel de sensibil ca un colac de wc, cum adesea îi reproşa doamna Popescu. Dimpotrivă. Era prea sensibil. I-a cedat inima la figurat, cum ar spune…cum n-ar spune nimeni. S-a sinucis.
Aşadar, doamna Popescu s-a trezit brusc în postura de văduvă, având două suflete de întreţinut: pe Gigi şi pe Eugen, unul dintre ei fiind adoptat cu efecte depline.

Precizaţi cotele care le revin celor…dar staţi! Doamna Popescu era într-adevăr însărcinată! După calculele dânsei, copilul e al defunctului. Cine vine la moştenire şi cât primeşte?

One thought on “El derecho de sucesiones

Leave a Comment