Sara pe acasă

Sunt seri în care nu mă întâlnesc cu nimeni. Nu sunt prostituată.

Sunt serile alea în care port cele mai urâte pijamale. Atât de urâte încât sperie herghelia de scame de pe covor, uimesc toate cărţile prăfuite de pe rafturi şi fac să se ofilească florile artificiale. În felul ăsta sunt sigură că oricine mi-ar spune că arăt mai bine dezbrăcată.

Sunt serile alea în care, îmbrăcată în aşa hal, mă uit singură la un film bun pe care toată lumea de pe planetă l-a văzut deja, mai puţin eu. Mănânc în timpul ăsta cam cât ar ajunge să hrănesc 1000 de hamsteri, fără să realizez asta decât la sfârşitul filmului. De cele mai multe ori plâng. Mănânc şi plâng. Şi da, mănânc.

În timp ce ochii-mi urinează pe obraji, încerc să-mi amintesc că e doar un film, dar realizez că aceiaşi ochi suferă de incontinenţă urinară. După terminarea filmului, mă doare capul suficient de rău încât să închid ochii pentru 7-8 ore.

Sunt seri în care nu mă întâlnesc cu nimeni, da’ parcă mai bine m-aş fi întâlnit.

Leave a Comment