Un student cu 10 pe linie (interviu)

1. Ai fost primul admis, ai obţinut media 10 atât în primul an de facultate, cât şi în al doilea. Ai un creier detaşabil în congelator? Consumi lecitină în cantităţi ce ar balona o balenă albastră? Eşti tocilar? Care-i treaba?

Am impresia că ceea ce îmi ceri tu este să îmi dezvălui secretul. Fie, deși mulți o să mă înjure și, din păcate, probabil prea puțini o să îmi urmeze sfatul. Fraților, nu mai mâncați pâine, mai ales în sesiune! Pâinea prostește! Există studii care au demonstrat că dacă mănânci o felie de pâine, trebuie să faci un repaus total de o oră ca să îți recuperezi capacitatea de concentrare dinainte să mănânci felia aia. Recunosc, și eu mai fac unele excese. Odată am mâncat jumătate de pâine în sesiune și a trebuit să nu mai fac nimic toată ziua. După o asemenea infuzie de prostie ești varză. Pur și simplu nu mai știam să citesc, îți dai seama?! Acum serios, cred că cel mai important e să îți placă ce faci, ca să ai cele mai bune rezultate, indiferent despre ce e vorba, nu doar când înveți. Și, evident, să îți propui să ajungi cât mai sus. Pare banal, dar chiar așa funcționează.

2. A existat un moment în care te-a pocnit inspiraţia şi ai decis să să urmezi cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti sau situaţia a fost mai cântărită decât o femeie obsedată de greutatea ei? Ce te-a determinat?

Sincer să fiu, deși o să zici că sunt penibil sau că mă dau mare, cred că am vrut de mic să mă fac avocat. Bine, au fost și normalele intermitențe în care mi-am dorit să fiu astronaut, pompier etc. Totul a pornit de la faptul că pe scara blocului unde stăteam avea cabinetul un avocat, domnul „apucat” Andrei îi ziceam eu. Domnul Andrei venea destul de des pe la noi în vizită (după program, desigur) și eu eram foarte fericit pentru că îmi aducea bomboane sau țigări, depinde. Eu tot timpul le spuneam alor mei că vreau să mă fac „apucat” ca domnul „apucat” Andrei. Cred că a rămas undeva în subconștient chestia asta și peste ani a defulat. Și uite că până la urmă chiar am „apucat”-o pe drumul ăsta.

3. În ce a constat pregătirea pentru admitere şi când a început ea?

Pregătirea a început prin anul 2004, cu ședințe zilnice de spiritism și ritualuri voodoo, care să mă întărească psihic. De fapt, am făcut meditații la gramatică și la economie, ca tot studentul la drept. E adevărat, la gramatică am început din clasa a 11-a, pentru că profa de română, când a auzit că vreau să dau la drept, s-a speriat și m-a luat repede la meditații, eu fiind un dezastru, nici nu știam să vorbesc și să scriu românește ca lumea. Profesorii se „mira” cum am ajuns „io” la liceu. Aoleu, iar am început!

4. Care e întrebarea ce ţi-a fost adresată cel mai des după ce numele tău a fost primul pe lista celor admişi la facultate?

Cred că poți să răspunzi singură la întrebarea asta. Amintește-ți doar ce m-ai întrebat tu prima dată:  „Tu eşti ăla care a intrat primu’?”

5. Treaba asta cu învăţatul e complicată. Aşa cum roţile maşinii se învârtesc în loc fără să înainteze (atunci când zăpada ia prin surprindere autorităţile în decembrie), unii citesc fără să reţină. Sunt studenţi care au nevoie de atât de multe markere colorate încât cursurile devin atractive pentru copiii de grădiniţă, iar pentru alţii e suficient să citească de 2 ori şi informaţia e păstrată la fel de bine precum conservele de toamnă. Care e metoda ta?

Ai dreptate, cunosc și eu oameni care nu se simt bine și nu pot să învețe dacă manualul nu arată ca o paradă Gay Fest. Eu folosesc metoda Gigi Becali: cu un marker subliniez pasajele care mi-au plăcut și în care m-am identificat cu legiuitorul, iar cu altul subliniez pasajele care nu mi-au plăcut și pe care nu le-am citit. Glumesc, markerele colorate mă derutează. Prefer un simplu creion cu care subliniez ce e mai relevant. Adică uneori toată cartea. De aia la Drept civil sau la alte materii mai importante nu mai subliniez deloc, că oricum trebuie să știi cam tot. De cele mai multe ori rețin după două lecturi, deci mă încadrez în a doua categorie. Totuși, multe lucruri se pot deduce logic, făcând conexiunile potrivite. Nu e nevoie să ții minte pe de rost sau să reții tot ce scrie în carte. La drept nu e de tocit, cum zic unii. De fapt, e chiar grav să tocești, pentru că înseamnă că nu ești capabil să faci raționamente logico-juridice și în practică o să ai mari probleme.

6. Am fost mandatată să te întreb dacă ai viaţă. Ai un program zilnic de la care nu te abaţi, obiceiuri sănătoase, timp liber…prieteni?

Sigur că da, un program zilnic în care singurele certitudini sunt că la un moment dat mă trezesc și la un alt moment dat (care poate să fie a doua zi) mă culc. Bine, exagerez, dar nu, nu am un program zilnic. Asta înseamnă că rămâne și ceva timp liber, în care ies cu prietenii, la o bere, la un biliard, la un film, la un meci de fotbal sau prin club. Nu sunt în permanență conectat la Codul civil și nici nu am Constituția României în buzunarul de la piept întotdeauna, cum s-ar putea crede.

7. Două-trei cuvinte/propoziţii/fraze/zeci de rânduri despre materiile pe care le studiem, profesorii şi sistemul de învăţământ din România. De ce nu ai plecat să studiezi în altă ţară?

Mamă, lucrurile devin din ce în ce mai serioase. O să încep cu întrebarea. Pur și simplu nu îmi place în altă parte, nu m-aș simți confortabil. Dacă plec în străinătate mai mult de două-trei săptămâni, deja mă plictisesc, vreau să ajung cât mai repede înapoi în România, să aud lumea cum vorbește românește. Chiar și înjurăturile din trafic mi se par suave, mai ales dacă anterior am trecut prin Ungaria. În fine, ar fi multe de spus, dar în principiu e vorba de iubirea de țară, care nu se discută, se simte. Treaba asta n-are nicio legătură cu guvernul, cine e la putere, cât de hoți sunt politicienii, cât de multe gropi sunt pe șosea și altele. Toți românii o au în suflet, e dragostea aia firească de casă. E păcat însă că la unii se activează doar atunci când pleacă afară. În plus, lăsând la o parte perspectiva emoțională, nu are niciun rost să faci dreptul în străinătate decât dacă ai de gând să te stabilești acolo. Așa că (ne)performanța sistemului de învățământ românesc a fost total irelevantă pentru alegerea mea. În schimb, aici la drept parcă e altceva, nivelul este mult mai ridicat decât cel mediu al învățământului din România. Acest lucru se datorează în cea mai mare parte profesorilor, care sunt adevărați profesioniști și își fac treaba cu plăcere, ceea ce contează extrem de mult. Totuși, e normal ca fiecare student să aibă măcar o materie scârboasă la care învață cu o zi înainte de examen și după uită tot. Probabil că au și ele utilitatea lor, pe care noi suntem prea proști ca să o descoperim. Nu vreau să dau nume, dar a fost una în anul I, care începea cu „D” și se termina cu „octrine juridice”.

8. Dacă tot am ajuns aici, la profesori și la materii, te-ai gândit vreun moment să predai la facultate? Dacă da, ce materie? Ce fel de prof ai fi?

Aș preda Doctrine juridice și la primul curs le-aș spune studenților: „Hai, gata, mergeți acasă și nu mai veniți la niciun curs, aveți toți 10 la examen.” În anii pari chiar aș da 10 tuturor, iar în cei impari le-aș da 4 la toți sau i-aș pune absenți. Sau invers, mă mai gândesc. Cred că asta ți-a răspuns și la întrebarea referitoare la ce fel de prof aș fi. Lăsând gluma la o parte, nu cred că mi-ar plăcea să predau un curs, ci mai degrabă să țin un seminar, probabil de drept civil. La seminar atmosfera e mai relaxată și se poate stabili cu ușurință o relație cordială cu studenții, care să fie benefică atât pentru ei cât și pentru seminarist. Întotdeauna mi-au plăcut seminariștii deschiși, care fac glume, povestesc unele lucruri și care te stimulează să deschizi gura la seminar, fie numai și pentru un râs timid.

9. Ce înțelegi prin „relație cordială cu studenții”? Vrei să agăți studente?

Să știi că nu m-am gândit la asta când ți-am răspuns, dar mi-ai dat o idee foarte bună. Glumesc, îți dai seama. M-am referit la acea impresie pe care o lasă unii seminariști că nu vorbesc cu studentul de pe o poziție de putere, că nu încearcă să se impună, ci că sunt acolo într-adevăr ca să îl ajute, din postura de prieten.

10. Dacă aş fi fost Mama Omida ţi-aş fi spus că-ţi prevăd un viitor luminos, dar nu sunt o mare fană a insectelor coleoptere alergătoare, aşa că te rog să ne împărtăşeşti planurile tale.

Uau, ți-ai subestimat calitățile de ghicitoare în globuri de cristal, pentru că eu, spre deosebire de tine, sunt un mare fan al acestor insecte, despre care acum aflu că sunt coleoptere alergătoare. Chiar intenționez să îmi fac o crescătorie de omizi, cu fonduri europene, care să îmi aducă un profit de 10 milioane de euro pe an, astfel încât să îmi permit să profesez avocatura doar din pură plăcere.


Publicat și pe Juridice.ro

Leave a Comment